Antiteză antiviață (I)

În minte am sădite idei solare. E o emoție a naturii ceea ce simt. Dar este ea autentică? Stările există în sine sau sunt doar o închipuire? Ele pot fi foarte ușor considerate niște efecte pe care elemente ale lumii externe le au asupra mea, ca niște cercuri pe apă create de o pană sau o piatră ce a spart oglinda lacului. Poate emoțiile sunt doar niște ecouri ale unor sunete reprezentate de situațiile și obiectele din realitate. Bucuria e corespondentul afectiv al revederii lui, intermediată de semnificația pe care o are pentru mine. Pânze de semnificații declanșează anumite trăiri corespunzătoare. Și uneori dispozițiile nici măcar nu ne aparțin, în sensul că sunt determinate de factori ce nu pot fi controlați ca vremea și funcționarea organismului. Omul pare a fi o păpușă de cârpă supusă în mod fatal influențelor din exterior. Emoțiile sunt astfel niște construcții artificiale, fără o existență și energie proprie, uneori inexplicabile, dar chiar și așa corelate cu un anume fapt. Emoții de plastic, repetabile și poate chiar identice între ele. Emoțiile mele sunt ca mizeria dintre frunzele de ploaie.

Singurul mod în care am acces la partea vizibilă a lumii concrete este prin intermediul ochilor. Instrumente cu putere efemeră, m-au înșelat de atâtea ori lăsându-mă pradă aparențelor. Ceea ce ochii mei îmi arată este înșelător, iar în ceea ce văd nu pot coexista albul și negrul. Așa că ce îmi rămâne de făcut decât să privesc succesiv prin fiecare nuanță și să văd lumea diferit la fiecare privire. Ochii mei sunt copaci în degradé.

Ar fi absurd să neg că evenimentele exterioare au un efect asupra mea. Izvoare de minciună, ziduri de prejudecăți și focare de răutate constituie cadrul existenței umane. Ploaia de imperfecțiuni îmi tulbură eul, iar valori se scufundă ca vapoarele pe furtună. Iar singurul scop al societății pare să fie întinarea celor neîntinate și crearea de gropi pe drumul umanității. Sau în orice caz, singura și preferata pricepere oarbă și neglijentă. Lumea îmi aruncă noroiul din bălți peste suflet.

Căldura și durerea le simt înfiorate. Îmi conștientizez apartenența cosmică și asta nu îmi slăbește strânsoarea. Mă face să cred că oamenii care văd și înțeleg trăiesc ca să tânjească după moarte. Mă apără ca un scut și ca un filtru de umbrele nocive, în vieți succesive. Dar dacă moartea nu există? Am straturi de soare în loc de piele.

Nerespirare

Nu am deloc aer. Așa e. Nu am aer. Am doar vid ca un clei în care îmi împotmolesc mâinile. O spune astrograma mea, sistemul meu respirator, intuiția mea, conturul neclar al umbrei mele. Oare sunetul se propagă prin aer? Nu o să știu niciodată. Prea multă fizică, prea multe comparații.

De ce am nevoie de comparații pentru a descrie ceva? Aș putea foarte bine să mă exprim și fără ele, așa cum respir fără aer. Să transform aerul într-o figură de stil sau o ecuație de gradul doi. Sau de gradul infinit. Prea multă matematică, prea multe metafore.

De ce cuvinte am nevoie pentru a explica un subtil inexprimabil? Și mai mult, să am iluzia că reușesc să fac asta. Cuvintele, ele vin și pleacă, pun bazele cunoașterii și le dărâmă. Am impresia că le folosesc în mod aleatoriu, că sensul le este conferit din exterior și nicidecum intrinsec. Oare seva cuvintelor nu se alterează în lipsa aerului, nu se alterează așa cum o face personalitatea mea, prin procese psiho-chimice? Prea multă știință, prea multe repetiții.

Prea puține flori de cireș în sufletul meu, arborii se usucă, se ard sub mângâierea tăioasă a soarelui. Prea puțină umbră, prea puțină noapte, prea puține șoapte. Am totul, dar nu am aer, oare nu asta mă dărâmă de fiecare dată? Fragilitatea unui dezechilibru astral și existențial poate fi remediată? Poate... un echilibru de șoapte.

Despre lucruri superioare

Deși nu știu care sunt acestea. Sunt atât de abstracte încât mă gândesc că totul e o eroare a minții mele și de fapt nu există în realitate. Dar acele lucruri superioare inexistente sunt cele care ne balansează viața... sau o echilibrează. Cred că se vede diferența dintre oameni, se vede cine a găsit o sursă de armonie, cine s-a armonizat cu sine însuși, și cine plutește în derivă pe un ocean aparent calm, dar ale cărui valuri te înghit treptat și insesizabil. Nu vreau să fac din echilibru un ideal, pentru că idealurile sunt intangibile, dar pur și simplu nu îmi dau seama ce aș putea face să nu îmi oscileze percepția ca o fugă între lumi invizibile și paralele. 

Simt că mi se împletesc în suflet fărâme de suferință imensă, o suferință a tuturor lumilor anterioare, o durere cosmică ce îmi strivește liniștea, fire de nisip ce se scurg din ochii mei fumurii. Uneori sunt copleșitoare emoțiile în fața vieții, în fața unui infinit care se termină odată cu noi, uneori durerea e baza vieții cum straturile de zăpadă sunt baza frigului care ne intră în oase. Uneori plutesc cețuri pe lacuri înecate în lacrimi și mistere, în care mă înec și eu, scufundată de greutatea unor sunete și vremuri pe care nu le recunosc. Am impresia deseori că liniștea e o substanță subtilă care îmi alunecă printre degete, văd fărâme de adevăr și apoi devin oarbă, simt că nu pot ajunge la acel punct care se îndepărtează continuu de mine. Am sufletul fărâmițat și mă tai în cioburi când încerc să îl recompun. Mă cuprinde teroarea când mă gândesc că viața mea va însemna această încercare neîncetată de recompunere a unei dezordini aparente. Nu pot să scap din capcana cuvintelor și a emoțiilor pe care le urăsc. E ca și cum aș fi într-un turn cu oglinzi, oglinzi nesfârșite în care mă reflect cu teamă și prin care văd inaccesibilul echilibru pe care îl visez de când eram mică și fără amintiri și fără capacitate de a visa.

A visa, a clădi din fulgi de suflet castele de nisip etern. A speră că libertatea nu este doar o sonoritate ambiguă, ci un adevăr incontestabil. Totul îmi scapă, așa sunt oamenii neîndemânatici în a trăi.

Nouă

Se spune despre pisici că au nouă vieți. Dar nu se știe dacă acestea sunt simultane sau succesive, aici sau în mai multe părți, acum sau în alt timp. Poate că suntem precum pisicile, avem mai multe vieți pe care le trăim în universuri paralele, fără a le conștientiza, sau poate că trăim de nouă ori la rând, într-un ritm metempsihotic.

Câte vieți ne-au mai rămas?

Le trăim deja sau urmează să le trăim?

Împletitură cu nouă șuvițe de timp sau portativ cu nouă note muzicale, cuprinzând melodia unei existențe totale?

Măsor distanțele dintre vieți posibile și constat că punctele de intersecție, din care se pot desprinde drumuri alternative, sunt mici și aparent insignifiante. Fiecare cale e cea corectă și fiecare ne duce undeva, dar o pală de vânt sau o privire în urmă ne-a adus pe cea prezentă. Oare în altă dimensiune un alter ego ne trăiește viața pe care am ratat-o din cauza unei decizii negândite sau al unui gând indecis?

Dacă am cunoaște viitorul, ceea ce se va întâmpla în urma asumării unei decizii, am alege să acționăm la fel? Probabil că nu - confruntați cu o alegere sfâșietoare, ne-am adăposti în nemișcare, inacțiune, imobilitate.

Dar a nu alege nimic reprezintă o alegere?

Lipsa de reacție este o reacție?

Existăm într-adevăr sau suntem produsele imaginației unui suflet de pisică?

Nouă întrebări și o infinitate de răspunsuri posibile și imposibile.

Sunt doar opt?

A noua suntem noi.

Noi și nouă povestiri sau mai multe în tabelul psi.

Scris simțit

Îmi place că uneori nu recunosc ceea ce scriu, dar e groaznic. O tortură cauzată nu atât de lipsa de inspirație, cât de lipsa de potrivire între șabloanele mentale pe care le aplic gândurilor mele. Acea compatibilitate care face posibilă o înșiruire mai armonioasă de sunete și cuvinte. Cuvintele nu îmi aparțin, și am uneori impresia că nici mintea nu îmi aparține. E aproape ca o durere în fața neputinței de a controla debitul unei ape, mișcarea unei mâini, forța unei îmbrățișări. Să observi că în ciuda unei dorințe puternice de a te exprima, intensitatea lor este mult prea palidă și impalpabilă pentru a se manifesta concret, pentru a se face simțite ca realități. Doar umbre vagi pe pereții sufletului meu.

Miercurea fără cuvinte - Polonia

Carmen găzduiește Wordless wednesday de astăzi...

Osmoză

Te-am înlănțuit cu iubirea mea

într-o îmbrățișare.

E o stare caldă, colorată,

ca o iederă pe zidul ființei tale.

Te strâng mai tare;

Aș vrea să mă dizolv și să te simt total,

să fiu biodegradabilă

pentru pielea ta îmbietoare.

Printr-o eroare de vocabular imensă

am numit-o îmbrățișare,

dar se transformă într-un proces mult mai complex:

Osmoză inversă –

inversă, reciprocă, cine mai știe.

Mă topesc prin tine atom cu atom

celulă cu celulă

respirație cu respirație nesătulă

până mă epuizez într-o durere surdă

ce stă cu brațele întinse să te primească înapoi

tot microscopic fragmentat

să te îmbine într-o structură

pe care prin difuziune să o aduc din nou la mine,

să o presar cu pulbere de sine

într-o ciclicitate lentă,

nesfârșită.

Ține-mă bine.

Fluture de gheață

Ploaia se trântește furioasă pe asfalt și pe pământ – miroase a agitație. Pânzele sale de apă se întind peste viață, peste moarte, peste timp. Picăturile ca niște păianjeni alunecă printre scoarțe de copaci și de carte, rămânând suspendate într-un final deschis. Se impregnează în natură și o umplu cu lacrimile de ploaie ale omizilor deghizate în ochi printre crengi.

Eu însămi locuiesc printre ele, într-o crisalidă de gheață. Emoțiile mele sunt înghețate, au înflorit în cristale de zăpadă și mă incomodează. Sunt înțepenită între firele reci, privind cum nimfele din vecinătate se eliberează una câte una, pline de curaj, din culcușul lor acvatic. Capătă forme imposibile, de fluturi inversați peste viitor. Asta sunt și eu, și poate asta îmi lipsește, curajul de a-mi asuma un risc, de a mă topi în acuarele de viață.

Îmi simt aripile înghesuite într-un ghem de culoare. Am amorțit, aș vrea să mă pot mișca. Aș vrea să mă rotesc într-un vârtej de catifea care să-mi străpungă coconul îmbâcsit, să pot zbura cu aripile întinse elastic și exploziv, dar nu știu ce mă ține în loc. Chiar dacă printre gratiile de gânduri se strecoară ideea că sunt capabilă de frumusețe și libertate, nu știu cărui fapt îi este datorată oscilația continuă ca o fluturare de pleoape între clipele de teamă paralizantă și nădejde.

Trăiesc într-o falsă liniște, pentru că frigul a înghețat zgomotele și m-a invadat ca o avalanșă. Ninge din interior, cu fulgi mari și rari care se transformă în aripi de durere. Ninge necontenit, iar eu am nevoie de antidotul pentru iarna din sufletul meu.

Alte scrieri în tabel la psi... 

Walking wounded

Rănile nu se vindecă niciodată. Doar se uită. Poate că reușești să treci peste, să nu te mai gândești la ce s-a întâmplat, poate nu mai simți în permanență ceva chinuitor, dar rana nu dispare. Te torturează cu bolnăviciunea ei când te aștepți mai puțin, te urmărește și apare atunci când ești mai vulnerabil. Nu ai cum să scapi de o suferință, odată ce ai trăit-o ea face parte din tine. Ea te schimbă și apoi definește ceea ce ești în prezent, o persoană sensibilă la împrejurări, cuvinte, obiecte care te aduc prin asociere înapoi în locul de unde a pornit totul.

Nu toate evenimentele sunt grave astfel încât să își facă simțite repercusiunile frecvent pe o perioadă lungă de timp. Însă toate cele negative reprezintă niște traume, niște mâini care îți strâng sufletul cu putere atunci când ești pe terenul minat al simțirii.

Suntem traumatizați iremediabil, și nu doar în copilărie, ci pe parcursul întregii vieți. Lucruri care poate sunt minore în timp rămân mari pentru conștiința noastră. Ori sunt eu defectă și nu pot să-mi distrug elementele otrăvitoare din ființă?

Duzina de cuvinte - Atlantida

M-am trezit în balansul apelor, pe o corabie. Nu știu cum am ajuns aici, în mijlocul unui ocean vâscos, adânc și circular. Văd că linia orizontului lipsește și mă agăț cu teamă de lemnul vasului. Mi se sfărâmă printre degete, e putrezit, probabil plutește în derivă din vremuri pe care nu mi le amintesc. Lipsește viața, mobilitatea o deduc doar din zgomotul valurilor și al pânzelor de ceață. Lipsește luna, sau poate lipsește soarele, am impresia de noapte căci întunericul e constant, dar indefinit ca o întrebare. Aș crede că lipsesc și eu dacă nu mi-aș simți tremuratul propagat prin tăceri de moarte.

Îmi fac din mâini oglindă tactilă, să văd dacă păstrez în chip forma acelorași atingeri. Sunt tot eu, dar nevăzută și nedeslușită, într-un crâmpei în care trăsăturile și cuvintele nu mai există. Un conținut determinat devine o himeră, o adiere de vânt mă egalează în importanță, limitele palpabilității mele sunt vagi, se diluează, se dizolvă...

Îmi dau seama că sunt sclavul unui pământ îndepărtat și silențios. Pe apă nu mai am nicio valoare, nicio identitate, niciun material din care să-mi construiesc sensul. Am nevoie de un fundament stabil, o suprafață care să reziste greutății pașilor, visurilor și durerilor mele. 

Printre crăpături găsesc o hartă a cerului și o reflect în apă. Stelele se varsă și formează un model sticlos pe vârful valurilor, ambiguu și aparent aleatoriu. Hârtia veche soarbe puncte cardinale și direcții din clinchetul lichid și îmi oferă darul orientării spre petice de pământ, de concret statornic și prăfos, care emerg în plan orizontal. Pot să aleg, o busolă mentală îmi arată porturi agățate discret pe margini de tărâmuri: Liniște, Tristețe, Cunoaștere, Mister, Fericire... 

Fericirea e un port? Credeam că e o lume invizibilă, imposibilă, imaginară, intangibilă, o Atlantida a stărilor afective... 

Acolo vreau să ajung! 

Dar unde e cârma?



Alte corăbii, chipuri și fericiri în tabelul psi: Vero, Scorpio, virusache, dordefemeie, Carmen Pricop. Dictatura justiției și almanahe...

Arta cuvintelor

Încerc să stăpânesc arta cuvintelor, dar o evit în același timp. Mă rezum la exerciții lingvistice scurte, strict legate de experiență sau anumite idei care mă vizitează uneori. Nu mă îndepărtez prea mult de realitate, poate pentru că sunt prea realistă, pentru că simt nevoia să transfigurez realitatea prin cuvinte și nu să o schimb total. Vreau să o modific astfel încât să fie mai aproape de gândurile mele, de modul în care mi-o reprezint mental. Aș putea zice că întâmpin dificultăți atunci când vreau să concep lucruri imaginare sau fantastice, dar de fapt nici nu prea încerc. Tot ce îmi permit mie e cel mult câte o abatere sau formulări metaforice, alte cuvinte vorbind despre aceleași lucruri.

Poate că mă raportez la o convenție și nu reușesc să găsesc o însemnătate a scrierilor mele. Nu se încadrează în vreun standard, nu se remarcă prin utilitate sau o valoare estetică deosebită. Sunt, așa cum am spus, niște exerciții pe care le construiesc în mintea mea și apoi le transpun pe foaie, dar care nu necesită vreo rezolvare. Nu spun nimic concret, nimic abstract, nimic real, nimic imaginar. Nu spun nimic, dar mi se pare că felul în care o spun este din ce în ce mai steril și anost.

Mesajul ascuns

Am primit un SMS. Număr necunoscut. Conținutul e tulburător. E un mesaj... gol. Mă uit insistent la ecran, poate e ceva important, iar pixelii au o latență mai mare în a-l reda și cuvintele urmează să se materializeze lent. Sau e scris cu cerneală electronică invizibilă și îmi trebuie niște dispozitive, ochi speciali sau ochelari din praf de stele. E un mesaj criptat, ascuns, ce se descoperă treptat dacă meriți. O aducere aminte, o tentativă de spionaj, un semnal de alarmă. Încerc să îmi storc telefonul de informații, dar oricât aș insista nu văd decât... liniștea. Albă, luminoasă, artificială.

    Mai arăt mesajul cuiva și întreb:

     - Vezi?

     - Ce să văd?

     - ...liniștea!

    Mă privește siderat:

     - Nu înțeleg... care? Unde e liniștea?

     - Nicăieri, concluzionez într-o revelație amară. E a mea și nu există...

Încerc să îmi găsesc liniștea interioară, dar oriunde caut, e de negăsit. Fraza are sonoritatea unei imposibilități: cum poți identifica o lipsă, o elipsă? Ce e liniștea până la urmă? Un mutism forțat? Un flux camuflat, aflat în îngheț? Viața nu îmi dă niciun indiciu. E o vânătoare de comori fără hartă și chiar fără comoară, cu indicatoare menite să mă deruteze și să mă mențină într-o mișcare circulară. Liniștea mea e oare strigătul mut și nesfârșit pe care îl simt vibrându-mi în oase? Asta e tot ce pot să primesc, o aparență, un chin îmbrăcat în haine vesele?

Viața mi-a trimis un mesaj pe care nu îl pot citi și m-a mințit că în el găsesc ceea ce am nevoie. A elaborat o creație literară haotică al cărei mesaj e un păienjeniș invizibil din subtext și mi-a aruncat-o în brațe. Poate că încercarea de a descifra semnificația unei absențe face parte din însăși definiția verbului și acțiunii de a trăi.



Căutați mesajele ascunse din tabelul lui psi...

Duzina de cuvinte - Șah vertical

O dimineață diferită de oricare alta, în care șuvoaiele de ploaie se transformă în vaiete prelungi. Se târâie până la oglindă și vede că are pielea cenușie, iar în forma cearcănelor se citește secătuirea de viață. Aici a adus-o drumul pe care l-a urmat încercând să-și găsească sau să-și construiască o identitate coerentă și profundă. Dar aceasta este dimineața renunțării, a oftatului răsucit cu spatele la realitate. Toată lumea îi spunea să fie perseverentă, să nu se oprească niciodată pentru că astfel va reuși, dar nimeni nu ținea cont că are mintea și picioarele obosite și că persistă în eșecul ca niște nisipuri mișcătoare, alunecând în deșert.

A fost naivă; de secole nu a reușit nimeni să ajunge la o concluzie satisfăcătoare în această privință și totuși s-a încăpățânat să încerce, de parcă ar fi avut un har special care să-i permită accesul la o libertate altminteri intangibilă. Așteptarea nu a avut niciun rezultat. Acum trebuie să își găsească un nou țel, o nouă rațiune de a trăi și a da sens zgomotului imens pe care îl face pentru nimic. 

Privește afară, în căutarea unui semn, unor urme de pași în interiorul cărora să calce. Fiecare strop este un cub alb sau negru, negru sau alb, de asta totul pare gri reflectat în bălțile formate din întrepătrunderea culorilor. Pătrate albe și negre țesute într-o tablă imaginară oglindită în geam... oare viața o provoacă la o partidă de șah vertical?

Imaterial, oponentul cu față în formă de inimă o privește viclean. Fiecare piesă e o îmbrățișare, o sărutare, un cuvânt frumos. Din războiul lor ies scântei, implozia răsună ca un fum șoptit. Din haosul mișcărilor, din misterul dansului pieselor nu se deslușește nimic. Dominate de o logică interioară, regulile jocului par a fi în totalitate orchestrate și impuse de inamicul primejdios din fața sa. Ea e mereu în dezavantaj, mereu captivă în coregrafii rigide și inferioare, orice mișcare e un dezastru și o dezamăgire fără ieșire. Partida pare falsificată: nu, e imposibil, nu ai cum să stai tot jocul în șah.... 

”Șah mat!” rostește șuierător tumultul norilor. Se uită la rege și nu pricepe. Proiectează din priviri traiectoriile pieselor din jur și nu reușește să identifice care dintre cele care îl încolțesc îi subminează autoritatea de pe tablă. ”Dar nu e mat deloc... e chiar strălucitor”, gândește apăsat, și rămâne blocată în fascinația unui joc care deja s-a încheiat. 

Orientată spre exterior, devine din nou punctul din care pleacă linia unui cerc și punctul în care revine pentru a se închide. Sursa și destinația unui cerc vicios orbitor, incapabil să conceapă încă o cădere în gol. Mai există vreun motiv să încerci dacă tot ce se poate câștiga e un teanc de suferințe? E invocată plăcerea jocului... dar dacă aceasta nu este suficientă? Când încerci să îți ții echilibrul mergând pe o înlănțuire de eșecuri, mai poți să pierzi și să accepți înfrângerea cu demnitate?

Duzini suplimentare se găsesc la psi în tabel.

A-ți conserva viața

Ce expresie nimerită pentru a cuprinde josnicia omului. Bucăți inutile de carne în saramură sau poate un creier îmbibat în formol. O viață se poate reduce la o împachetare în fâșii de pânză. Păstrarea unui ambalaj frumos pentru a face o impresie bună țărânei sau poate ghidarea după un instinct care dă iluzia că trăim mai mult sau mai bine. 

Ce definește întregul regn viu? Supraviețuirea, și cum altfel dacă nu prin adaptare. Găsirea unor forme și mijloace propice supraviețuirii și conservarea lor. E totuși ceva remarcabil în asta, altfel nu s-ar numi "supra-viețuire". O mică evadare din imanent prin simplul fapt că reușești să reziști vieții, că ești capabil să înfrunți realitatea până când ea te va anihila. Și ajungând în etapa de conservare, iată mumii în viață bandajate și fugind de riscul eternității precoce, reticente față de schimbare doar pentru că au găsit un spațiu comod care nu le pune în mod direct în pericol. În situații extreme, devin niște creaturi vulnerabile, suprimate de o teamă teribilă, în totală contradicție cu sentimentul inițial de omnipotență și încredere nejustificată în superioritatea speciei. Frica trebuie să fie cea mai detestată emoție, pentru că devii în mod brutal conștient de ceea ce ești cu adevărat, iar mercantilismul și superficialitatea se transformă în umilință și zbuciumare disperată pentru încă o răsuflare. Sau poate că dorința de supraviețuire este chiar încercarea de a fugi de întrezărirea naturii esențializate a firii umane și de a lupta împotriva propriei persoane.

Oamenii sunt niște pești cu solzii ofiliți, niște sardine fericite să stea înghesuite într-o conservă cu gust ruginiu pentru a scăpa de ele însele și de un ocean îngrozitor de vast, frumos și amenințător. Nu ar fi trist ca, în ultimă instanță, supraviețuirea să fie unicul scop la care ține cu îndârjire omul?

Scriere de la 17 ani, perioadă a revoltei interioare...devenită tulburare.

Drumul gândurilor

Nu mă simt liberă. Mi-au putrezit traseele ideatice din cauza acelorași gânduri parcurgându-le la nesfârșit. Poate e doar o impresie, dar e o impresie atât de reală... Sunt captivă în propria ființă, mă autoconsum ca o insectă ce își devorează câte o aripă sau un picior pentru a supraviețui, dar sfârșește prin a muri insesizabil, așa cum se cuvine să fie moartea unui nimic.

Pentru ce fac totul? Aceleași întrebări repetitive, aceeași aproximare sau presupunere sau lipsă de răspunsuri. Acționez cumva din inerție și ceea ce fac nu are, în ultimă instanță, nicio importanță. Și parcă nu pot să fac ceea ce vreau, mă simt condiționată din toate părțile, de toate lucrurile din cer și de pe pământ. Sau nimic nu e suficient, nu e important în sine, totul e irelevant și nu contează, depinzând în mare măsură de capacitatea de a-i acorda semnificații incidentale.

Totodată, sesizez aceeași atitudine și deznădejde, același tragism obositor, aceeași fatalitate reiterată fără încetare. Sunt condamnată să fiu liberă în captivitatea mea perfectă. Și nu simt libertatea, ci doar condiționările ce ma înfierează ca niște funii care îmi lasă așchii de fier în veșmintele sufletești.

Și cum adică pentru ce? Pentru mine!

Dar eu cine sunt?

.

.

.

Irelevant și nu contează.

Au mai scris și psi, Scorpio, Carmen Pricop, dordefemeie, Dictatura justiției, verovers, cammely și almanahe...

Elefantasme

Am iarăși un sentiment de toamnă. Uneori simțirea capătă consistența și aspectul unei situații, fără a se instala în căușul mâinilor unui cuvânt.

Acum am un sentiment rar și masiv, îmbrăcat într-un palton gri. Arată ca un bărbat care traversează strada pentru a ajunge pe malul râului de lângă mine, o închipuire fără chip. Pare desprins dintr-un tablou și simultan dintr-un roman și dintr-o durere universală. Afară s-a înnoptat, iar atmosfera este bizară. Nu e nimeni pe drum, doar o umbră în depărtare și sunetul unei mașini pe asfaltul jilav. Bărbatul gri merge și privește din urmă lumina roșie, difuză a stopurilor unui taxi. Din cauza ceții, nimic nu pare real. Vremea e rece, ceața e ca o ploaie statică, înțepenită în aer. 

Bărbatul ține o umbrelă în mână, dar nu o deschide - umezeala oricum nu poate fi oprită. Sunetul de oraș părăsit pare amplificat de luminile aprinse pentru pustietate, un halo decolorat. Se mișcă în reluare; încet, fără vitalitate, deși probabil are o destinație spre care se grăbește. De fapt, mai mult stă pe loc decât merge, contemplă frunzele lipite de pământ și se transformă în apă. Devine frig și particulă de ceață și dă luminii culoarea hainelor sale. Amorțește în formă lichidă, rămânând martor veșnic al desprinderii de timp și al mobilității moarte a mecanismelor vieții. O viață aparentă, înghețată într-un suflu citadin și-un suflet anodin și-un spirit elefantin.


Alte scrieri elefantasmatice la psi, almanahe, Scorpio, Dictatura Justiției și Mariana...

Suflet

Sufletul e o baltă. Una plină cu nuferi care o străpung, cu mâl și noroi depus în adâncime, cu suprafețe de petale, cu apă rece, murdară sau mult prea clocotitoare. E o baltă invizibilă, nestatornică, prea adâncă și prea superficială, din care încercăm să pescuim frânturi din noi pentru a ne recompune. Strângem cioburi de apă și le lipim cu sânge într-o imagine unitară, în care să ne reflectam sinele.

Timpul iubirii

Pentru mine nu s-a inventat încă un ceas care să-mi arate timpul iubirii. Mă ghidez după o intuire spontană a temporalității vitale, o hartă fără repere. Mai mult decât atât, consider că acest timp este unul imaginar și artificial - nu simt că există cu adevărat. Desigur, aici intră în joc diferențele de climat interior, căci unii s-au născut în anotimpul iubirii și trăiesc ca atare; eu aparțin anotimpului trist al deznădejdii. 

Privind în urmă, constat cu surprindere că a fost o vreme în care credeam că iubirea este ceva spre care merită să tinzi, că fără să iubești viața este știrbită de sens. Gândul acesta îmi tot fugea prin minte, până când s-a izbit de realitate și s-a sfărâmat în mii de fragmente ascuțite care acum îmi creează circuite toxice prin corp. Din cauza lor mai am momente de rătăcire și durere, când am impresia că ceea ce gândeam înainte ar putea reprezenta un adevăr. Deși știu ca e doar o iluzie, o fericire înșelătoare, sunt cuprinsă uneori de slăbiciune, de întrebări, de un sentiment total de singurătate care nu poate fi îndepărtat. Această singurătate este cât se poate de reală și concretă, pentru că se poate ca cineva să fie alături de tine, dar nu să fie cu tine în adevăratul sens al cuvântului. Nici măcar nu ar fi un lucru la care să aspiri, în stadiul în care poate fi realizat la nivelul uman actual pare mai degrabă un soi de dependență morbidă. 

Problema este de fapt că, din cauza credinței mele că e imposibil ca cineva să te iubească cu adevărat, necondiționat, profund, am ajuns ca la rândul meu să nu mai pot iubi nici eu. Chiar dacă aș încerca, o parte din mine s-ar împotrivi în același timp. Dacă simpla afecțiune, atașamentul sau chiar prietenia conțin în esența lor suferința, atunci dragostea trebuie să fie cea mai distructivă forță posibilă. Și nu este o durere pe care sunt dispusă să mi-o asum, pentru că e nejustificată și ilogică și mult prea chinuitoare. Iubind, te expui singur unui risc iminent, cauzat de erorile minții și sufletului tău. Refuz să cad într-o astfel de capcană, care îți expune ființa și o lasă să cadă pradă intemperiilor emoționale. Refuz până în punctul în care toate emoțiile mi se vor transforma în intelectualizări, pana când nu voi mai fi capabilă să iubesc deloc.

Găsiți timpul iubirii la psi, almanahe, carmen pricop, scorpio, dordefemeie și Dictatura Justiției...

Miercurea fără cuvinte - The lovecats

Wordless wednesday la Carmen...

Refuz

Eu și lumea ne respingem reciproc. Dar mai mult ea mă respinge pe mine, iar faptul că eu îi întorc favorul este doar o consecință a acestei respingeri inițiale. Problema este că nu mai rezist altor respingeri din partea sorții (presupunând că există o soartă, ceea ce nu este adevărat oricum). Am ajuns la limită, mi-am depăşit capacitatea de rezistenţă, am ajuns în punctul în care nu mai pot accepta şi nu mai vreau să fiu în situaţia de a accepta ceva. Un factor declanșator aparent destul de nesemnificativ a reuşit să îmi aducă în conştiinţă această idee, acest fapt, această deznădejde. Probabil ar fi explicabil să fiu dezamăgită dacă aş cere mult de la viaţă şi de la oameni, dar nu cer decât frânturi. Îmi dau seama că atunci când vrei ceva trebuie să acţionezi, aşa că nu mă mai aştept ca lucrurile să se întâmple de la sine sau să fie aşa cum mă aştept fără ca eu să depun un efort în privinţa asta. M-am gândit că o astfel de atitudine are în sine capacitatea de a face lucrurile să funcționeze, chiar şi la un nivel mai subtil. Sună perfect logic, nu? 

Dar logica nu mai are nicio valoare. Singurul rămas este haosul, este reversul aşteptărilor mele, este antiteza normalităţii. Nu mai suport respingerile. Nu mai vreau nimic, pur şi simplu. Nu e normal ca rezultatele să lipsească atunci când pretenţiile sunt mici, e împotriva firii. Îmi imaginez că dacă acestea ar fi mari, notabile, iar rezultatele tot ar lipsi, efectul ar fi cu atât mai dezastruos. 

Nu cred că greşesc cu ceva, nu îmi asum vina pentru mersul lucrurilor. Poate sunt doar un transplant nereușit şi nimic mai mult. Poate e o situaţie la care trebuie să mă adaptez fără a avea de ales. Voi găsi o modalitate de a face asta, dar toate prostiile astea trebuie să înceteze... 

De ce realităţii îi este străin conceptul de sens? De ce este sensul străin de realitate? De ce realitatea este străină de mine?

Natura în cuvinte

Cum să descrii un peisaj? Cum să descrii un munte, lăsându-l întreg? Unele lucruri trebuie trăite nemijlocit pentru a le gusta frumusețea. Natura e prea mare pentru cuvinte. A descrie un arbore e ca și cum i-ai dilua culoarea și l-ai doborî cu un topor semantic. Precum a ciopli din stânca unui munte o formă grotescă, a pune un baraj în calea intensității valurilor, a strivi mirosul ierbii, a număra fire de nisip în loc să le simți cu toată ființa.

Nu s-au inventat cuvinte pentru a picta frumusețea norilor și a vântului de furtună, a sunetului ploii și frăgezimii pământului. O astfel de alcătuire de cuvinte menite să redea o picătură de natură poate doar să păstreze o firmitură microscopică dintr-o percepție subiectivă. Nu poți descrie natura fără a o distruge mai întâi și a o recrea. Sigur, avem metafore, epitete, comparații, dar ce folos? E ca și cum ai reconstrui din pietricele moarte o creatură vie ce respiră universul în frământările sale atemporale. Cuvintele sunt create de om și au îndrăzneala de a înfățișa doar ceea ce e, de asemenea, creație umană completă.

Durerea unui gând

Am căzut și am stat pe gânduri și mi-am dat seama că mă doare capul de parcă șuvoaie învolburate de idei îmi răbufneau din muntele mental. Ca și cum există o anumită limită invizibilă de gânduri pe care să le ai, iar când o depășești creierul se inflamează pentru a se apăra de ruminație. Mi se pare uneori că am o autostradă supraaglomerată în cap, cu mașini care mă intoxică cu noxe, pline cu oameni care ar fi putut foarte bine să nu plece nicăieri sau să nu existe. Totuși, circulația e intensă. Și inutilă, pentru că au alternativă. Dar trebuie să o văd eu pentru ei, deoarece eu sunt în mințile lor mai mult decât sunt ei în a mea...

Nu pot să văd, stratul dens și toxic de noeme îmi intră în creier și în ochi și în simțire. M-am închis într-o cușcă interioară și am ascuns cheile.

Nu pot să văd.

Alte gânduri dureroase la Dragoș, carmen pricop, dor, Dictatura justiției, almanahe, Vero, psi, Mariana, Scorpio, Silving, tibi și dagatha.

Duzina de cuvinte - Femeia-frunză

”Se apropie Marea Desfrunzire, festivalul la care participă toate plantele verzi și muritoare dispuse să-și sacrifice culoarea pentru zeul frigului, fără a primi în schimb nimic altceva decât promisiunea unei vieți noi în viitor! Din program fac parte spectacole (ne)maivăzute, marșuri în cadență (ne)militărească, dansuri (ne)coordonate de ramuri și frunze, acrobații de saltimbanc cu fructe de arțar în rol principal. Și avem o surpriză pentru privitori și participanți deopotrivă, sunteți pregătiți? Gazda evenimentului va fi... Femeia-frunză!”

În momentul în care glasul și-a încheiat a sa rostire entuziastă, vântul m-a împins în mijlocul parcului, unde am simțit cum îmi cresc brațe și picioare și alte părți străine firii mele vegetale. Aveam ochi, urechi, gât și o frumoasă haină cărămizie. Mi-am dres vocea pentru a vorbi naturii. Aveam voce!

Dar ce puteam spune? Și eu eram luată prin surprindere... Freamătul copacilor era nerăbdător. Ochi invizibili erau ațintiți asupra mea. Eram altcineva, altceva, altcumva. Eram femeia care întrupa spiritul tuturor frunzelor și aveam datoria de a pune lucrurile în mișcare, de a declanșa semnalul care începea spectacolul magic al masacrului autumnal. Eram dirijorul propriei morți... 

       –  Haideți să murim cu fast! strig înflăcărată...

Atunci se încheagă vârtejul și melanjul ce ne desparte de viață. Aștept ca seva să mă părăsească... însă ceva e în neregulă. Văd cum toți semenii mei sunt măturați de vânt pe alei și aș vrea să-i însoțesc, dar nu mă simt deloc slăbită, simt doar că prind rădăcini mai profunde în trupul meu de om... Mă cuprinde furia, privindu-mi brațele goale fără a înțelege.

              –  Sunt plină de nervuri!

 Un ecou mă contrazice:

 –  De nervi poate...

 Îi percep tonul ironic, dar nu mă las așa ușor.

  –  Am nervii ca niște nervuri! Se răspândesc pe ziduri ca un scut de iederă crăpat.

 –  Nu e adevărat...

 –  De unde știi tu, ecou blestemat!?

 Nu-i mai aștept răspunsul, mă târăsc pe asfalt în încercarea de a găsi un petic de pământ deluros. Văd la orizont cum soarele și-a pierdut zâmbetul și sclipirile de iridiu. Toată viața a dispărut, numai eu am rămas un hibrid cu tuburi plasticate in interior, să-mi substituie structura. Asta înseamnă să fii om? Să vezi moartea și să suporți mâhnirea pe care o lasă în urmă? Apoi să fii martor în fiecare an la o renaștere ce-ți este inaccesibilă și interzisă?

Rup o fâșie din pelerina mea de papirus și încep să o zgârii cu degetele în formă de pețiol:

”După scurta mea viață de om, aleg în continuare să mă usuc și să mă decolorez ca să-mi hrănesc reînvierea!”

O arunc pe calea vântului în cutia poștală a toamnei, iar glasul organizator îmi răspunde neîntârziat:

              –  Îmi pare rău... The host never enjoys the show!

Iaca m-am încumetat și eu la o duzină propusă de psi... Tentativă eșuată sau nu, acum nu mai contează!

Alte duzini la almanahe, dordefemeie, carmen pricop, cammely, Dictatura justiției, Irealia, jora, Scorpio, virusverbalis și Vero.

Regret

Regret fiecare plan inițiat și lăsat baltă. Regret fiecare rând scris pe jumătate, fiecare poveste scutită de sfârșit, fiecare gând secționat în fragmente și înghițit de timp. Încep să construiesc propoziții și paragrafe, dar le abandonez când par a fi mai valoroase. Sunt un șarpe ce își leapădă solzii în deșert, dar spre deosebire de acesta, îmi doresc să strâng cât mai multe straturi de piele care să mă definească. În schimb, reușesc doar să mă umplu de nisip și să rămân fără veninul care neutraliza cuvintele, care le îmblânzea și mi le aducea în strânsoare. Acum strâng soarele de gâtul său imaginar și cerșesc idei care să mă apere de fierbințeala existenței. Primesc însă doar imitații de ploaie, tentative de cuvânt, furtuni de zgomot interior. 

Sunt asurzită, sau poate am fost surdă dintotdeauna și doar am dedus forma lingvistică a imaginilor care mi-au străpuns privirea. Acum umblu pe pagini mișcătoare și îmi dau seama de mirajul propriilor invenții.  Mă scufund în uitare, în valuri de microcosmos, mă înec...în zadar, căci nu am amintirea locului de unde am plecat - deșertul pare o masă infinită de tablouri identice.

Scrisoare către un optimist

Dragă optimistule,

Îți scriu din penumbră ca să-ți transmit ultima concluzie la care am ajuns analizându-te: locuiești într-un balon de săpun plin de visători bolnavi care percep doar lumina. 

Probabil că fizic percepi și întunericul, dar o orbire psihică te ia în stăpânire și astfel ajungi să substitui realitatea obiectivă cu o versiune proprie.

Suferi de o formă de idealism; printr-o ignoranță voluntară, vezi lumea așa cum ai vrea să fie, selectezi ceea ce e pe placul sufletului tău. Ai un reflector interior cu ajutorul căruia scalzi realitatea în lumină.

Alegi să valorizezi și să promovezi speranța, solidaritatea, bunătatea, iubirea, și ignori mizeria, suferința, dezolarea, distrugerea, răutatea. Nu greșești, dar te înșeli crezând că astfel schimbi ceva. Optimismul tău este o relativizare a realității pentru că, în fond, depinde în totalitate de punctul din care privești. 

Viitorul este strălucitor și promițător. Prezentul e bogat și merită trăit la intensitate maximă. Trecutul e o colecție de imagini frumoase și sentimente plăcute. Scările pe care urci duc spre lumină. Camerele în care intri sunt pline de lumină. Stelele și luna strălucesc mai puternic. Nu pentru că așa le este caracteristic, ci pentru că le luminezi tu.

Știu că pare că te judec, dar sunt de fapt invidios pe capacitatea ta de a trăi ca și cum lucrurile rele nu ar exista sau nu ar conta, pe când eu mă simt presat de tot ce există. Te minți singur cu toată sinceritatea... și mă doare că nu te pot înțelege.

Al nimănui,

Un realist trist



Mai multe lumini la psi in tabel...

Cine sunt eu?

Întâia oară am răspuns în scris la această întrebare în liceu, mai precis la prima oră de română. Un răspuns raţional, analitic, atipic şi la rândul său interogativ, căci - să fim serioşi - ce poate ştii a spune despre sine o persoană aflată pe culmile confuziei adolescentine? Mi-am exprimat dilemele, am trecut în revistă posibile variante de răspuns, am desfiinţat unele elemente ca fiind nedefinitorii pentru conturarea unei identităţi şi am încheiat circular, cu însăşi întrebarea de la care am pornit. Propoziţii şi întrebări multe, cu iz filosofic, menite să sintetizeze un real şi sincer "nu am nici cea mai vagă idee".

Goana timpului m-a pus din nou în faţa uşii acelei case misterioase înconjurate de ceaţa incertitudinii, numită "EU". Oare acum sunt pregătită să ciocănesc? Ştiu ce trebuie să spun? Am mijloacele necesare pentru a surprinde esenţa acestei fiinţe angrenate într-o perpetuă ocultare?

E impropriu să caut răspunsul la întrebare, ca şi cum ar exista unul singur, definitiv şi categoric. Dar pot spune că mi s-au schiţat în minte câteva cuvinte care plutesc asemenea unor sateliţi pe harta încărcată a cerului, reprezentând coordonatele poziţionării mele galactice. Mă defineşte intimitatea, contemplarea solitară a realităţii, preferinţa de a trăi experienţe pe cont propriu. Cartea, călătoria, muzica, plimbarea, arta - mă bucur de ele altfel atunci când sunt singură. O prezenţă îmi tulbură percepţia asupra lor; deşi eu le apreciez, împărtăşirea cu o altă persoană mă perturbă, simt ce aspecte ar putea atrage criticismul şi dezaprobarea şi le percep ca fiind mai stridente decât în mod normal... La fel şi în cazul relaţiilor cu ceilalţi, cantitatea diminuează calitatea şi profunzimea legăturilor stabilite la un moment dat. Intimitatea este numele grădinii mele secrete.

Am nevoie de aventură şi structură în viaţa mea. Combinaţie paradoxală, a cărei armonizare presupune intrarea în scenă a unui personaj crucial: echilibrul. Pentru că prea multă aventură mă sperie şi mă destabilizează, iar prea multă structură mă sufocă şi mă limitează. Aceste două cuvinte pot fi considerate denumiri diferite ale altor două forţe conceptuale care se războiesc în interiorul meu: arta şi ştiinţa. Două leagăne care pendulează succesiv şi discontinuu pe terenul de joacă al gândirii mele. Chiar dacă drumul pe care am mers în ultimii ani a avut tendinţa de a mă "ştiinţifica", imaginaţia, libertatea şi frumosul au înflorit mereu pe sub pavajul rigorii şi au răzbit cumva la lumină...

Îmi dau seama că tot ce spun se referă la manifestări concrete şi oarecum exterioare naturii mele autentice, dar însăşi umanitatea mea îmi face inaccesibilă o cunoaştere superioară. E suficient că lucrurile pe care le-am scris mă definesc la un anumit nivel, fără a mă încadra într-o categorie. Încercarea de a descoperi soluţia unei probleme atât de chinuitoare mă duce cu gândul la tentativa de a sculpta o piatră în căutarea formei frumoase din interior cu ajutorul unor unelte imperfecte şi improprii, un efort sisific pentru o creaţie înfricoşător de complexă.

În fond, nu trebuie să ştiu un răspuns, ci să îl simt. Deci de ce să-mi fie teamă? Cuvintele nu contează...

Îndrăznesc să bat timid la uşă şi aud răspunsul cu propria-mi voce dedublată:

- Cine sunt?

- Eu!

După cum se observă, postarea este inaugurală şi cred că tema propusă în cadrul clubului psi se potriveşte de minune. Au mai răspuns şi psi, almanahe, carmen Pricop, Jora, Vero, dordefemeie, Scorpio, Irealia, Some Words și Dragoș.

Închei cu speranţa că misterele blog-ului mi se vor releva şi inspiraţia mă va urmări necontenit...

Pe curând!