Eu și lumea ne respingem reciproc. Dar mai mult ea mă respinge pe mine, iar faptul că eu îi întorc favorul este doar o consecință a acestei respingeri inițiale. Problema este că nu mai rezist altor respingeri din partea sorții (presupunând că există o soartă, ceea ce nu este adevărat oricum). Am ajuns la limită, mi-am depăşit capacitatea de rezistenţă, am ajuns în punctul în care nu mai pot accepta şi nu mai vreau să fiu în situaţia de a accepta ceva. Un factor declanșator aparent destul de nesemnificativ a reuşit să îmi aducă în conştiinţă această idee, acest fapt, această deznădejde. Probabil ar fi explicabil să fiu dezamăgită dacă aş cere mult de la viaţă şi de la oameni, dar nu cer decât frânturi. Îmi dau seama că atunci când vrei ceva trebuie să acţionezi, aşa că nu mă mai aştept ca lucrurile să se întâmple de la sine sau să fie aşa cum mă aştept fără ca eu să depun un efort în privinţa asta. M-am gândit că o astfel de atitudine are în sine capacitatea de a face lucrurile să funcționeze, chiar şi la un nivel mai subtil. Sună perfect logic, nu?
Dar logica nu mai are nicio valoare. Singurul rămas este haosul, este reversul aşteptărilor mele, este antiteza normalităţii. Nu mai suport respingerile. Nu mai vreau nimic, pur şi simplu. Nu e normal ca rezultatele să lipsească atunci când pretenţiile sunt mici, e împotriva firii. Îmi imaginez că dacă acestea ar fi mari, notabile, iar rezultatele tot ar lipsi, efectul ar fi cu atât mai dezastruos.
Nu cred că greşesc cu ceva, nu îmi asum vina pentru mersul lucrurilor. Poate sunt doar un transplant nereușit şi nimic mai mult. Poate e o situaţie la care trebuie să mă adaptez fără a avea de ales. Voi găsi o modalitate de a face asta, dar toate prostiile astea trebuie să înceteze...
De ce realităţii îi este străin conceptul de sens? De ce este sensul străin de realitate? De ce realitatea este străină de mine?
Sensul nu e un concept...e conceptul!
RăspundețiȘtergereRealitatea e un concept cu un anume sens: sensul nepotrivirii. Întotdeauna potrivirea nu e Realitate, de-aici senzaţia de stranietate.
dar ce este realitatea, dacă nu prisma aceea, uneori deformată, care credem că ne încape cu toate sensurile noastre moi şi mărunte?
RăspundețiȘtergeresensul şi lipsa lui sunt una singură, poarta aceea ce desface (sau închide) lumina ochilor.a încape în realitatea percepută pe potriva clipei înseamnă acceptarea sinelui. iar un om fără sine... este propria iluzie dizolvată în ape asemeni frunzei de ceai. alterare prin diluţie.
Ironia vietii... atat de fina. Te dezamageste chiar si atunci cand te multumesti cu putin, apoi iti arunca in fata o iluzie uriasa pe care o glazureaza frumos cu ceva bucurie... si cand in sfarsit ajungi dincolo de crusta aceea dulce, miezul este la fel de amar ca toate celelalte otravuri pe care ti le-a servit si pana atunci. Dar oricat de pesimista ar fi aceasta viziune, ai spus ceva util la inceput: nu exista destin, omul isi scrie singur povestea. Asa ca oricand poti intoarce pagina, poti ascunde gunoiul dupa usa si poti invita pe cineva in viata ta, cu conditia sa te inteleaga. Daca te intelege, inseamna ca merita :)
RăspundețiȘtergereAr fi frumos așa :)
Ștergere