Drumul gândurilor

Nu mă simt liberă. Mi-au putrezit traseele ideatice din cauza acelorași gânduri parcurgându-le la nesfârșit. Poate e doar o impresie, dar e o impresie atât de reală... Sunt captivă în propria ființă, mă autoconsum ca o insectă ce își devorează câte o aripă sau un picior pentru a supraviețui, dar sfârșește prin a muri insesizabil, așa cum se cuvine să fie moartea unui nimic.

Pentru ce fac totul? Aceleași întrebări repetitive, aceeași aproximare sau presupunere sau lipsă de răspunsuri. Acționez cumva din inerție și ceea ce fac nu are, în ultimă instanță, nicio importanță. Și parcă nu pot să fac ceea ce vreau, mă simt condiționată din toate părțile, de toate lucrurile din cer și de pe pământ. Sau nimic nu e suficient, nu e important în sine, totul e irelevant și nu contează, depinzând în mare măsură de capacitatea de a-i acorda semnificații incidentale.

Totodată, sesizez aceeași atitudine și deznădejde, același tragism obositor, aceeași fatalitate reiterată fără încetare. Sunt condamnată să fiu liberă în captivitatea mea perfectă. Și nu simt libertatea, ci doar condiționările ce ma înfierează ca niște funii care îmi lasă așchii de fier în veșmintele sufletești.

Și cum adică pentru ce? Pentru mine!

Dar eu cine sunt?

.

.

.

Irelevant și nu contează.

Au mai scris și psi, Scorpio, Carmen Pricop, dordefemeie, Dictatura justiției, verovers, cammely și almanahe...