luni, 15 octombrie 2012

Timpul iubirii

Pentru mine nu s-a inventat încă un ceas care să-mi arate timpul iubirii. Mă ghidez după o intuire spontană a temporalității vitale, o hartă fără repere. Mai mult decât atât, consider că acest timp este unul imaginar și artificial - nu simt că există cu adevărat. Desigur, aici intră în joc diferențele de climat interior, căci unii s-au născut în anotimpul iubirii și trăiesc ca atare; eu aparțin anotimpului trist al deznădejdii. 
Privind în urmă, constat cu surprindere că a fost o vreme în care credeam că iubirea este ceva spre care merită să tinzi, că fără să iubești viața este știrbită de sens. Gândul acesta îmi tot fugea prin minte, până când s-a izbit de realitate și s-a sfărâmat în mii de fragmente ascuțite care acum îmi creează circuite toxice prin corp. Din cauza lor mai am momente de rătăcire și durere, când am impresia că ceea ce gândeam înainte ar putea reprezenta un adevăr. Deși știu ca e doar o iluzie, o fericire înșelătoare, sunt cuprinsă uneori de slăbiciune, de întrebări, de un sentiment total de singurătate care nu poate fi îndepărtat. Această singurătate este cât se poate de reală și concretă, pentru că se poate ca cineva să fie alături de tine, dar nu să fie cu tine în adevăratul sens al cuvântului. Nici măcar nu ar fi un lucru la care să aspiri, în stadiul în care poate fi realizat la nivelul uman actual pare mai degrabă un soi de dependență morbidă. 
Problema este de fapt că, din cauza credinței mele că e imposibil ca cineva să te iubească cu adevărat, necondiționat, profund, am ajuns ca la rândul meu să nu mai pot iubi nici eu. Chiar dacă aș încerca, o parte din mine s-ar împotrivi în același timp. Dacă simpla afecțiune, atașamentul sau chiar prietenia conțin în esența lor suferința, atunci dragostea trebuie să fie cea mai distructivă forță posibilă. Și nu este o durere pe care sunt dispusă să mi-o asum, pentru că e nejustificată și ilogică și mult prea chinuitoare. Iubind, te expui singur unui risc iminent, cauzat de erorile minții și sufletului tău. Refuz să cad într-o astfel de capcană, care îți expune ființa și o lasă să cadă pradă intemperiilor emoționale. Refuz până în punctul în care toate emoțiile mi se vor transforma în intelectualizări, pana când nu voi mai fi capabilă să iubesc deloc.


Găsiți timpul iubirii la psi, almanahe, carmen pricop, scorpio, dordefemeie și Dictatura Justiției...

22 de comentarii:

  1. Ce mi-ar place sa gandesc si eu asa, numai ca...eu o iau mereu de la capat... :))

    RăspundețiȘtergere
  2. Foarte mult control! Nu ştiu dacă mi-ar plăcea.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Păcat că nu funcționează întotdeauna...

      Ștergere
  3. Nu risti nimic refuzand total iubirea, dar pierzi atat de mult...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mai bine să pierd așa decât să risc pentru cineva care nu merită și să câștig doar suferință...

      Ștergere
  4. Eu cred (şi habar n-am dacă am dreptate) că iubirea e o combinaţie de hormoni cu legende, literatură, film, muzică, toate romantice care invadează mintea în adolescenţă. Părinţii, cât de milă, cât din speranţa că progeniturilor lor le va fi mai bine, nu prea spun că nu-i aşa cum văd tinerii la tv. Apoi, după război, tinerii, maturizaţi între timp, se trezesc cu cucuie de diferite mărimi în funcţie de norocul potrivelii dintre parteneri... căci se ştie că dragostea e oarbă, deci alegerea e de obicei total ilogică.
    Câţi au noroc? Câţi fac compromisuri dureroase pe care le ascund de ochii lumii şi, uneori, şi de ei înşişi? Câţi renunţă?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Tind să aprob punctul tău de vedere...și din cauza acestor influențe oamenii își pierd capacitatea de a fi singuri și fericiți, își condiționează bunăstarea de ceva exterior lor (în acest caz o persoană).
      Până la urmă e posibil ca iubirea adevărată să fie doar un exercițiu de voință...

      Ștergere
  5. părerea mea este că iubirea este un sentiment unilateral... complicaţiile şi complicitatea cu care o încărcăm apoi, inutil, o fac uneori dureroasă, deseori grea...deşi în fondul ei nu este decât... "îndelung răbdătoare"

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ar fi frumos să fie așa...dar cel mai probabil vorbești despre iubirea în forma ei ideală :)

      Ștergere
    2. nu. :) vorbesc despre iubire în forma ei... naturală.

      Ștergere
    3. în cazul acesta, eu am impresia (și aș vrea să mă înșel) că naturalețea nu prea mai există :))

      Ștergere
  6. Poti sa incerci tu oricat sa fii complet rationala, dar nu vei fi. Ratiunea este in stransa legatura cu simtirea, sentimentele. Nu pot supravietui separat, ci doar completandu-se reciproc. Si chiar daca nu ai avut parte de iubire pana acum, nu e ca si cum ti-ai fi trait toata viata fara iubire, ai tot viitorul inainte. Mai degraba ar trebui sa iti faci griji pentru felul in care iti este influentata viziunea.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Știu că sunt inseparabile și tocmai acest fapt mă chinuie uneori...
      Oricum viziunea îmi este alterată aproape iremediabil.

      Ștergere
    2. Nu e adevarat, pentru ca in fond, tu esti aceeasi. Totul este relativ si nu poti spune ca ai stricat sau reparat ceva pentru ca nu stii cum este corect, ci doar cum este mai bine pentru tine.

      Ștergere
    3. Crezi că rămâi același indiferent ce se întâmplă?

      Ștergere
    4. Da. Pentru ca indiferent ce se intampla, ai aceleasi amintiri ca si pana atunci. Si chiar daca iti pierzi memoria, subconstientul tau ramane la fel si undeva stocheaza inca partile acelea.

      Ștergere
    5. Iarăși problema cu ultimul cuvânt :))

      Ștergere
    6. Pai doar nu era sa las in coada de peste :))

      Ștergere
    7. Poți să lași acum, că e număr par...:))

      Ștergere