Întâia oară am răspuns în scris la această întrebare în liceu, mai precis la prima oră de română. Un răspuns raţional, analitic, atipic şi la rândul său interogativ, căci - să fim serioşi - ce poate ştii a spune despre sine o persoană aflată pe culmile confuziei adolescentine? Mi-am exprimat dilemele, am trecut în revistă posibile variante de răspuns, am desfiinţat unele elemente ca fiind nedefinitorii pentru conturarea unei identităţi şi am încheiat circular, cu însăşi întrebarea de la care am pornit. Propoziţii şi întrebări multe, cu iz filosofic, menite să sintetizeze un real şi sincer "nu am nici cea mai vagă idee".
Goana timpului m-a pus din nou în faţa uşii acelei case misterioase înconjurate de ceaţa incertitudinii, numită "EU". Oare acum sunt pregătită să ciocănesc? Ştiu ce trebuie să spun? Am mijloacele necesare pentru a surprinde esenţa acestei fiinţe angrenate într-o perpetuă ocultare?
E impropriu să caut răspunsul la întrebare, ca şi cum ar exista unul singur, definitiv şi categoric. Dar pot spune că mi s-au schiţat în minte câteva cuvinte care plutesc asemenea unor sateliţi pe harta încărcată a cerului, reprezentând coordonatele poziţionării mele galactice. Mă defineşte intimitatea, contemplarea solitară a realităţii, preferinţa de a trăi experienţe pe cont propriu. Cartea, călătoria, muzica, plimbarea, arta - mă bucur de ele altfel atunci când sunt singură. O prezenţă îmi tulbură percepţia asupra lor; deşi eu le apreciez, împărtăşirea cu o altă persoană mă perturbă, simt ce aspecte ar putea atrage criticismul şi dezaprobarea şi le percep ca fiind mai stridente decât în mod normal... La fel şi în cazul relaţiilor cu ceilalţi, cantitatea diminuează calitatea şi profunzimea legăturilor stabilite la un moment dat. Intimitatea este numele grădinii mele secrete.
Am nevoie de aventură şi structură în viaţa mea. Combinaţie paradoxală, a cărei armonizare presupune intrarea în scenă a unui personaj crucial: echilibrul. Pentru că prea multă aventură mă sperie şi mă destabilizează, iar prea multă structură mă sufocă şi mă limitează. Aceste două cuvinte pot fi considerate denumiri diferite ale altor două forţe conceptuale care se războiesc în interiorul meu: arta şi ştiinţa. Două leagăne care pendulează succesiv şi discontinuu pe terenul de joacă al gândirii mele. Chiar dacă drumul pe care am mers în ultimii ani a avut tendinţa de a mă "ştiinţifica", imaginaţia, libertatea şi frumosul au înflorit mereu pe sub pavajul rigorii şi au răzbit cumva la lumină...
Îmi dau seama că tot ce spun se referă la manifestări concrete şi oarecum exterioare naturii mele autentice, dar însăşi umanitatea mea îmi face inaccesibilă o cunoaştere superioară. E suficient că lucrurile pe care le-am scris mă definesc la un anumit nivel, fără a mă încadra într-o categorie. Încercarea de a descoperi soluţia unei probleme atât de chinuitoare mă duce cu gândul la tentativa de a sculpta o piatră în căutarea formei frumoase din interior cu ajutorul unor unelte imperfecte şi improprii, un efort sisific pentru o creaţie înfricoşător de complexă.
În fond, nu trebuie să ştiu un răspuns, ci să îl simt. Deci de ce să-mi fie teamă? Cuvintele nu contează...
Îndrăznesc să bat timid la uşă şi aud răspunsul cu propria-mi voce dedublată:
- Cine sunt?
- Eu!
Închei cu speranţa că misterele blog-ului mi se vor releva şi inspiraţia mă va urmări necontenit...
Pe curând!
