Duzina de cuvinte - Femeia-frunză

”Se apropie Marea Desfrunzire, festivalul la care participă toate plantele verzi și muritoare dispuse să-și sacrifice culoarea pentru zeul frigului, fără a primi în schimb nimic altceva decât promisiunea unei vieți noi în viitor! Din program fac parte spectacole (ne)maivăzute, marșuri în cadență (ne)militărească, dansuri (ne)coordonate de ramuri și frunze, acrobații de saltimbanc cu fructe de arțar în rol principal. Și avem o surpriză pentru privitori și participanți deopotrivă, sunteți pregătiți? Gazda evenimentului va fi... Femeia-frunză!”

În momentul în care glasul și-a încheiat a sa rostire entuziastă, vântul m-a împins în mijlocul parcului, unde am simțit cum îmi cresc brațe și picioare și alte părți străine firii mele vegetale. Aveam ochi, urechi, gât și o frumoasă haină cărămizie. Mi-am dres vocea pentru a vorbi naturii. Aveam voce!

Dar ce puteam spune? Și eu eram luată prin surprindere... Freamătul copacilor era nerăbdător. Ochi invizibili erau ațintiți asupra mea. Eram altcineva, altceva, altcumva. Eram femeia care întrupa spiritul tuturor frunzelor și aveam datoria de a pune lucrurile în mișcare, de a declanșa semnalul care începea spectacolul magic al masacrului autumnal. Eram dirijorul propriei morți... 

       –  Haideți să murim cu fast! strig înflăcărată...

Atunci se încheagă vârtejul și melanjul ce ne desparte de viață. Aștept ca seva să mă părăsească... însă ceva e în neregulă. Văd cum toți semenii mei sunt măturați de vânt pe alei și aș vrea să-i însoțesc, dar nu mă simt deloc slăbită, simt doar că prind rădăcini mai profunde în trupul meu de om... Mă cuprinde furia, privindu-mi brațele goale fără a înțelege.

              –  Sunt plină de nervuri!

 Un ecou mă contrazice:

 –  De nervi poate...

 Îi percep tonul ironic, dar nu mă las așa ușor.

  –  Am nervii ca niște nervuri! Se răspândesc pe ziduri ca un scut de iederă crăpat.

 –  Nu e adevărat...

 –  De unde știi tu, ecou blestemat!?

 Nu-i mai aștept răspunsul, mă târăsc pe asfalt în încercarea de a găsi un petic de pământ deluros. Văd la orizont cum soarele și-a pierdut zâmbetul și sclipirile de iridiu. Toată viața a dispărut, numai eu am rămas un hibrid cu tuburi plasticate in interior, să-mi substituie structura. Asta înseamnă să fii om? Să vezi moartea și să suporți mâhnirea pe care o lasă în urmă? Apoi să fii martor în fiecare an la o renaștere ce-ți este inaccesibilă și interzisă?

Rup o fâșie din pelerina mea de papirus și încep să o zgârii cu degetele în formă de pețiol:

”După scurta mea viață de om, aleg în continuare să mă usuc și să mă decolorez ca să-mi hrănesc reînvierea!”

O arunc pe calea vântului în cutia poștală a toamnei, iar glasul organizator îmi răspunde neîntârziat:

              –  Îmi pare rău... The host never enjoys the show!

Iaca m-am încumetat și eu la o duzină propusă de psi... Tentativă eșuată sau nu, acum nu mai contează!

Alte duzini la almanahe, dordefemeie, carmen pricop, cammely, Dictatura justiției, Irealia, jora, Scorpio, virusverbalis și Vero.