A-ți conserva viața

Ce expresie nimerită pentru a cuprinde josnicia omului. Bucăți inutile de carne în saramură sau poate un creier îmbibat în formol. O viață se poate reduce la o împachetare în fâșii de pânză. Păstrarea unui ambalaj frumos pentru a face o impresie bună țărânei sau poate ghidarea după un instinct care dă iluzia că trăim mai mult sau mai bine. 

Ce definește întregul regn viu? Supraviețuirea, și cum altfel dacă nu prin adaptare. Găsirea unor forme și mijloace propice supraviețuirii și conservarea lor. E totuși ceva remarcabil în asta, altfel nu s-ar numi "supra-viețuire". O mică evadare din imanent prin simplul fapt că reușești să reziști vieții, că ești capabil să înfrunți realitatea până când ea te va anihila. Și ajungând în etapa de conservare, iată mumii în viață bandajate și fugind de riscul eternității precoce, reticente față de schimbare doar pentru că au găsit un spațiu comod care nu le pune în mod direct în pericol. În situații extreme, devin niște creaturi vulnerabile, suprimate de o teamă teribilă, în totală contradicție cu sentimentul inițial de omnipotență și încredere nejustificată în superioritatea speciei. Frica trebuie să fie cea mai detestată emoție, pentru că devii în mod brutal conștient de ceea ce ești cu adevărat, iar mercantilismul și superficialitatea se transformă în umilință și zbuciumare disperată pentru încă o răsuflare. Sau poate că dorința de supraviețuire este chiar încercarea de a fugi de întrezărirea naturii esențializate a firii umane și de a lupta împotriva propriei persoane.

Oamenii sunt niște pești cu solzii ofiliți, niște sardine fericite să stea înghesuite într-o conservă cu gust ruginiu pentru a scăpa de ele însele și de un ocean îngrozitor de vast, frumos și amenințător. Nu ar fi trist ca, în ultimă instanță, supraviețuirea să fie unicul scop la care ține cu îndârjire omul?

Scriere de la 17 ani, perioadă a revoltei interioare...devenită tulburare.