Fluture de gheață

Ploaia se trântește furioasă pe asfalt și pe pământ – miroase a agitație. Pânzele sale de apă se întind peste viață, peste moarte, peste timp. Picăturile ca niște păianjeni alunecă printre scoarțe de copaci și de carte, rămânând suspendate într-un final deschis. Se impregnează în natură și o umplu cu lacrimile de ploaie ale omizilor deghizate în ochi printre crengi.

Eu însămi locuiesc printre ele, într-o crisalidă de gheață. Emoțiile mele sunt înghețate, au înflorit în cristale de zăpadă și mă incomodează. Sunt înțepenită între firele reci, privind cum nimfele din vecinătate se eliberează una câte una, pline de curaj, din culcușul lor acvatic. Capătă forme imposibile, de fluturi inversați peste viitor. Asta sunt și eu, și poate asta îmi lipsește, curajul de a-mi asuma un risc, de a mă topi în acuarele de viață.

Îmi simt aripile înghesuite într-un ghem de culoare. Am amorțit, aș vrea să mă pot mișca. Aș vrea să mă rotesc într-un vârtej de catifea care să-mi străpungă coconul îmbâcsit, să pot zbura cu aripile întinse elastic și exploziv, dar nu știu ce mă ține în loc. Chiar dacă printre gratiile de gânduri se strecoară ideea că sunt capabilă de frumusețe și libertate, nu știu cărui fapt îi este datorată oscilația continuă ca o fluturare de pleoape între clipele de teamă paralizantă și nădejde.

Trăiesc într-o falsă liniște, pentru că frigul a înghețat zgomotele și m-a invadat ca o avalanșă. Ninge din interior, cu fulgi mari și rari care se transformă în aripi de durere. Ninge necontenit, iar eu am nevoie de antidotul pentru iarna din sufletul meu.

Alte scrieri în tabel la psi...