Duzina de cuvinte - Șah vertical

O dimineață diferită de oricare alta, în care șuvoaiele de ploaie se transformă în vaiete prelungi. Se târâie până la oglindă și vede că are pielea cenușie, iar în forma cearcănelor se citește secătuirea de viață. Aici a adus-o drumul pe care l-a urmat încercând să-și găsească sau să-și construiască o identitate coerentă și profundă. Dar aceasta este dimineața renunțării, a oftatului răsucit cu spatele la realitate. Toată lumea îi spunea să fie perseverentă, să nu se oprească niciodată pentru că astfel va reuși, dar nimeni nu ținea cont că are mintea și picioarele obosite și că persistă în eșecul ca niște nisipuri mișcătoare, alunecând în deșert.

A fost naivă; de secole nu a reușit nimeni să ajunge la o concluzie satisfăcătoare în această privință și totuși s-a încăpățânat să încerce, de parcă ar fi avut un har special care să-i permită accesul la o libertate altminteri intangibilă. Așteptarea nu a avut niciun rezultat. Acum trebuie să își găsească un nou țel, o nouă rațiune de a trăi și a da sens zgomotului imens pe care îl face pentru nimic. 

Privește afară, în căutarea unui semn, unor urme de pași în interiorul cărora să calce. Fiecare strop este un cub alb sau negru, negru sau alb, de asta totul pare gri reflectat în bălțile formate din întrepătrunderea culorilor. Pătrate albe și negre țesute într-o tablă imaginară oglindită în geam... oare viața o provoacă la o partidă de șah vertical?

Imaterial, oponentul cu față în formă de inimă o privește viclean. Fiecare piesă e o îmbrățișare, o sărutare, un cuvânt frumos. Din războiul lor ies scântei, implozia răsună ca un fum șoptit. Din haosul mișcărilor, din misterul dansului pieselor nu se deslușește nimic. Dominate de o logică interioară, regulile jocului par a fi în totalitate orchestrate și impuse de inamicul primejdios din fața sa. Ea e mereu în dezavantaj, mereu captivă în coregrafii rigide și inferioare, orice mișcare e un dezastru și o dezamăgire fără ieșire. Partida pare falsificată: nu, e imposibil, nu ai cum să stai tot jocul în șah.... 

”Șah mat!” rostește șuierător tumultul norilor. Se uită la rege și nu pricepe. Proiectează din priviri traiectoriile pieselor din jur și nu reușește să identifice care dintre cele care îl încolțesc îi subminează autoritatea de pe tablă. ”Dar nu e mat deloc... e chiar strălucitor”, gândește apăsat, și rămâne blocată în fascinația unui joc care deja s-a încheiat. 

Orientată spre exterior, devine din nou punctul din care pleacă linia unui cerc și punctul în care revine pentru a se închide. Sursa și destinația unui cerc vicios orbitor, incapabil să conceapă încă o cădere în gol. Mai există vreun motiv să încerci dacă tot ce se poate câștiga e un teanc de suferințe? E invocată plăcerea jocului... dar dacă aceasta nu este suficientă? Când încerci să îți ții echilibrul mergând pe o înlănțuire de eșecuri, mai poți să pierzi și să accepți înfrângerea cu demnitate?

Duzini suplimentare se găsesc la psi în tabel.