Scris simțit

Îmi place că uneori nu recunosc ceea ce scriu, dar e groaznic. O tortură cauzată nu atât de lipsa de inspirație, cât de lipsa de potrivire între șabloanele mentale pe care le aplic gândurilor mele. Acea compatibilitate care face posibilă o înșiruire mai armonioasă de sunete și cuvinte. Cuvintele nu îmi aparțin, și am uneori impresia că nici mintea nu îmi aparține. E aproape ca o durere în fața neputinței de a controla debitul unei ape, mișcarea unei mâini, forța unei îmbrățișări. Să observi că în ciuda unei dorințe puternice de a te exprima, intensitatea lor este mult prea palidă și impalpabilă pentru a se manifesta concret, pentru a se face simțite ca realități. Doar umbre vagi pe pereții sufletului meu.

E un lucru pe care îl reprim, dar de fiecare data când îmi amintesc cât de puțin mai scriu și am mai scris mă cuprinde o tristețe teribilă... Nu, o amărăciune. O amărăciune cumplită, ca în fața unei pierderi subtile, dar imense. Cum să mă raportez la această ambivalență sfâșietoare? Cum să fac eforturi de a rezista unei nefericiri impregnate în ființa mea, dar în același timp să o privesc ca pe o necesitate în a găsi cele mai frumoase trasee semantice din interiorul meu? Cum să îmi trăiesc tristețea fără să o simt, ca să scap de neplăcerea de a nu scrie? Simt că am irosit ceva inefabil prin acest declin, ceva ce nu poate fi recuperat vreodată, ceva ireversibil... ireversibilitatea cuvintelor nerostite.

Și oricât m-aș strădui, tot simt prea multe.