Miercurea fără cuvinte - Polonia

Carmen găzduiește Wordless wednesday de astăzi...

Osmoză

Te-am înlănțuit cu iubirea mea

într-o îmbrățișare.

E o stare caldă, colorată,

ca o iederă pe zidul ființei tale.

Te strâng mai tare;

Aș vrea să mă dizolv și să te simt total,

să fiu biodegradabilă

pentru pielea ta îmbietoare.

Printr-o eroare de vocabular imensă

am numit-o îmbrățișare,

dar se transformă într-un proces mult mai complex:

Osmoză inversă –

inversă, reciprocă, cine mai știe.

Mă topesc prin tine atom cu atom

celulă cu celulă

respirație cu respirație nesătulă

până mă epuizez într-o durere surdă

ce stă cu brațele întinse să te primească înapoi

tot microscopic fragmentat

să te îmbine într-o structură

pe care prin difuziune să o aduc din nou la mine,

să o presar cu pulbere de sine

într-o ciclicitate lentă,

nesfârșită.

Ține-mă bine.

Fluture de gheață

Ploaia se trântește furioasă pe asfalt și pe pământ – miroase a agitație. Pânzele sale de apă se întind peste viață, peste moarte, peste timp. Picăturile ca niște păianjeni alunecă printre scoarțe de copaci și de carte, rămânând suspendate într-un final deschis. Se impregnează în natură și o umplu cu lacrimile de ploaie ale omizilor deghizate în ochi printre crengi.

Eu însămi locuiesc printre ele, într-o crisalidă de gheață. Emoțiile mele sunt înghețate, au înflorit în cristale de zăpadă și mă incomodează. Sunt înțepenită între firele reci, privind cum nimfele din vecinătate se eliberează una câte una, pline de curaj, din culcușul lor acvatic. Capătă forme imposibile, de fluturi inversați peste viitor. Asta sunt și eu, și poate asta îmi lipsește, curajul de a-mi asuma un risc, de a mă topi în acuarele de viață.

Îmi simt aripile înghesuite într-un ghem de culoare. Am amorțit, aș vrea să mă pot mișca. Aș vrea să mă rotesc într-un vârtej de catifea care să-mi străpungă coconul îmbâcsit, să pot zbura cu aripile întinse elastic și exploziv, dar nu știu ce mă ține în loc. Chiar dacă printre gratiile de gânduri se strecoară ideea că sunt capabilă de frumusețe și libertate, nu știu cărui fapt îi este datorată oscilația continuă ca o fluturare de pleoape între clipele de teamă paralizantă și nădejde.

Trăiesc într-o falsă liniște, pentru că frigul a înghețat zgomotele și m-a invadat ca o avalanșă. Ninge din interior, cu fulgi mari și rari care se transformă în aripi de durere. Ninge necontenit, iar eu am nevoie de antidotul pentru iarna din sufletul meu.

Alte scrieri în tabel la psi... 

Walking wounded

Rănile nu se vindecă niciodată. Doar se uită. Poate că reușești să treci peste, să nu te mai gândești la ce s-a întâmplat, poate nu mai simți în permanență ceva chinuitor, dar rana nu dispare. Te torturează cu bolnăviciunea ei când te aștepți mai puțin, te urmărește și apare atunci când ești mai vulnerabil. Nu ai cum să scapi de o suferință, odată ce ai trăit-o ea face parte din tine. Ea te schimbă și apoi definește ceea ce ești în prezent, o persoană sensibilă la împrejurări, cuvinte, obiecte care te aduc prin asociere înapoi în locul de unde a pornit totul.

Nu toate evenimentele sunt grave astfel încât să își facă simțite repercusiunile frecvent pe o perioadă lungă de timp. Însă toate cele negative reprezintă niște traume, niște mâini care îți strâng sufletul cu putere atunci când ești pe terenul minat al simțirii.

Suntem traumatizați iremediabil, și nu doar în copilărie, ci pe parcursul întregii vieți. Lucruri care poate sunt minore în timp rămân mari pentru conștiința noastră. Ori sunt eu defectă și nu pot să-mi distrug elementele otrăvitoare din ființă?

Duzina de cuvinte - Atlantida

M-am trezit în balansul apelor, pe o corabie. Nu știu cum am ajuns aici, în mijlocul unui ocean vâscos, adânc și circular. Văd că linia orizontului lipsește și mă agăț cu teamă de lemnul vasului. Mi se sfărâmă printre degete, e putrezit, probabil plutește în derivă din vremuri pe care nu mi le amintesc. Lipsește viața, mobilitatea o deduc doar din zgomotul valurilor și al pânzelor de ceață. Lipsește luna, sau poate lipsește soarele, am impresia de noapte căci întunericul e constant, dar indefinit ca o întrebare. Aș crede că lipsesc și eu dacă nu mi-aș simți tremuratul propagat prin tăceri de moarte.

Îmi fac din mâini oglindă tactilă, să văd dacă păstrez în chip forma acelorași atingeri. Sunt tot eu, dar nevăzută și nedeslușită, într-un crâmpei în care trăsăturile și cuvintele nu mai există. Un conținut determinat devine o himeră, o adiere de vânt mă egalează în importanță, limitele palpabilității mele sunt vagi, se diluează, se dizolvă...

Îmi dau seama că sunt sclavul unui pământ îndepărtat și silențios. Pe apă nu mai am nicio valoare, nicio identitate, niciun material din care să-mi construiesc sensul. Am nevoie de un fundament stabil, o suprafață care să reziste greutății pașilor, visurilor și durerilor mele. 

Printre crăpături găsesc o hartă a cerului și o reflect în apă. Stelele se varsă și formează un model sticlos pe vârful valurilor, ambiguu și aparent aleatoriu. Hârtia veche soarbe puncte cardinale și direcții din clinchetul lichid și îmi oferă darul orientării spre petice de pământ, de concret statornic și prăfos, care emerg în plan orizontal. Pot să aleg, o busolă mentală îmi arată porturi agățate discret pe margini de tărâmuri: Liniște, Tristețe, Cunoaștere, Mister, Fericire... 

Fericirea e un port? Credeam că e o lume invizibilă, imposibilă, imaginară, intangibilă, o Atlantida a stărilor afective... 

Acolo vreau să ajung! 

Dar unde e cârma?



Alte corăbii, chipuri și fericiri în tabelul psi: Vero, Scorpio, virusache, dordefemeie, Carmen Pricop. Dictatura justiției și almanahe...

Arta cuvintelor

Încerc să stăpânesc arta cuvintelor, dar o evit în același timp. Mă rezum la exerciții lingvistice scurte, strict legate de experiență sau anumite idei care mă vizitează uneori. Nu mă îndepărtez prea mult de realitate, poate pentru că sunt prea realistă, pentru că simt nevoia să transfigurez realitatea prin cuvinte și nu să o schimb total. Vreau să o modific astfel încât să fie mai aproape de gândurile mele, de modul în care mi-o reprezint mental. Aș putea zice că întâmpin dificultăți atunci când vreau să concep lucruri imaginare sau fantastice, dar de fapt nici nu prea încerc. Tot ce îmi permit mie e cel mult câte o abatere sau formulări metaforice, alte cuvinte vorbind despre aceleași lucruri.

Poate că mă raportez la o convenție și nu reușesc să găsesc o însemnătate a scrierilor mele. Nu se încadrează în vreun standard, nu se remarcă prin utilitate sau o valoare estetică deosebită. Sunt, așa cum am spus, niște exerciții pe care le construiesc în mintea mea și apoi le transpun pe foaie, dar care nu necesită vreo rezolvare. Nu spun nimic concret, nimic abstract, nimic real, nimic imaginar. Nu spun nimic, dar mi se pare că felul în care o spun este din ce în ce mai steril și anost.

Mesajul ascuns

Am primit un SMS. Număr necunoscut. Conținutul e tulburător. E un mesaj... gol. Mă uit insistent la ecran, poate e ceva important, iar pixelii au o latență mai mare în a-l reda și cuvintele urmează să se materializeze lent. Sau e scris cu cerneală electronică invizibilă și îmi trebuie niște dispozitive, ochi speciali sau ochelari din praf de stele. E un mesaj criptat, ascuns, ce se descoperă treptat dacă meriți. O aducere aminte, o tentativă de spionaj, un semnal de alarmă. Încerc să îmi storc telefonul de informații, dar oricât aș insista nu văd decât... liniștea. Albă, luminoasă, artificială.

    Mai arăt mesajul cuiva și întreb:

     - Vezi?

     - Ce să văd?

     - ...liniștea!

    Mă privește siderat:

     - Nu înțeleg... care? Unde e liniștea?

     - Nicăieri, concluzionez într-o revelație amară. E a mea și nu există...

Încerc să îmi găsesc liniștea interioară, dar oriunde caut, e de negăsit. Fraza are sonoritatea unei imposibilități: cum poți identifica o lipsă, o elipsă? Ce e liniștea până la urmă? Un mutism forțat? Un flux camuflat, aflat în îngheț? Viața nu îmi dă niciun indiciu. E o vânătoare de comori fără hartă și chiar fără comoară, cu indicatoare menite să mă deruteze și să mă mențină într-o mișcare circulară. Liniștea mea e oare strigătul mut și nesfârșit pe care îl simt vibrându-mi în oase? Asta e tot ce pot să primesc, o aparență, un chin îmbrăcat în haine vesele?

Viața mi-a trimis un mesaj pe care nu îl pot citi și m-a mințit că în el găsesc ceea ce am nevoie. A elaborat o creație literară haotică al cărei mesaj e un păienjeniș invizibil din subtext și mi-a aruncat-o în brațe. Poate că încercarea de a descifra semnificația unei absențe face parte din însăși definiția verbului și acțiunii de a trăi.



Căutați mesajele ascunse din tabelul lui psi...

Duzina de cuvinte - Șah vertical

O dimineață diferită de oricare alta, în care șuvoaiele de ploaie se transformă în vaiete prelungi. Se târâie până la oglindă și vede că are pielea cenușie, iar în forma cearcănelor se citește secătuirea de viață. Aici a adus-o drumul pe care l-a urmat încercând să-și găsească sau să-și construiască o identitate coerentă și profundă. Dar aceasta este dimineața renunțării, a oftatului răsucit cu spatele la realitate. Toată lumea îi spunea să fie perseverentă, să nu se oprească niciodată pentru că astfel va reuși, dar nimeni nu ținea cont că are mintea și picioarele obosite și că persistă în eșecul ca niște nisipuri mișcătoare, alunecând în deșert.

A fost naivă; de secole nu a reușit nimeni să ajunge la o concluzie satisfăcătoare în această privință și totuși s-a încăpățânat să încerce, de parcă ar fi avut un har special care să-i permită accesul la o libertate altminteri intangibilă. Așteptarea nu a avut niciun rezultat. Acum trebuie să își găsească un nou țel, o nouă rațiune de a trăi și a da sens zgomotului imens pe care îl face pentru nimic. 

Privește afară, în căutarea unui semn, unor urme de pași în interiorul cărora să calce. Fiecare strop este un cub alb sau negru, negru sau alb, de asta totul pare gri reflectat în bălțile formate din întrepătrunderea culorilor. Pătrate albe și negre țesute într-o tablă imaginară oglindită în geam... oare viața o provoacă la o partidă de șah vertical?

Imaterial, oponentul cu față în formă de inimă o privește viclean. Fiecare piesă e o îmbrățișare, o sărutare, un cuvânt frumos. Din războiul lor ies scântei, implozia răsună ca un fum șoptit. Din haosul mișcărilor, din misterul dansului pieselor nu se deslușește nimic. Dominate de o logică interioară, regulile jocului par a fi în totalitate orchestrate și impuse de inamicul primejdios din fața sa. Ea e mereu în dezavantaj, mereu captivă în coregrafii rigide și inferioare, orice mișcare e un dezastru și o dezamăgire fără ieșire. Partida pare falsificată: nu, e imposibil, nu ai cum să stai tot jocul în șah.... 

”Șah mat!” rostește șuierător tumultul norilor. Se uită la rege și nu pricepe. Proiectează din priviri traiectoriile pieselor din jur și nu reușește să identifice care dintre cele care îl încolțesc îi subminează autoritatea de pe tablă. ”Dar nu e mat deloc... e chiar strălucitor”, gândește apăsat, și rămâne blocată în fascinația unui joc care deja s-a încheiat. 

Orientată spre exterior, devine din nou punctul din care pleacă linia unui cerc și punctul în care revine pentru a se închide. Sursa și destinația unui cerc vicios orbitor, incapabil să conceapă încă o cădere în gol. Mai există vreun motiv să încerci dacă tot ce se poate câștiga e un teanc de suferințe? E invocată plăcerea jocului... dar dacă aceasta nu este suficientă? Când încerci să îți ții echilibrul mergând pe o înlănțuire de eșecuri, mai poți să pierzi și să accepți înfrângerea cu demnitate?

Duzini suplimentare se găsesc la psi în tabel.

A-ți conserva viața

Ce expresie nimerită pentru a cuprinde josnicia omului. Bucăți inutile de carne în saramură sau poate un creier îmbibat în formol. O viață se poate reduce la o împachetare în fâșii de pânză. Păstrarea unui ambalaj frumos pentru a face o impresie bună țărânei sau poate ghidarea după un instinct care dă iluzia că trăim mai mult sau mai bine. 

Ce definește întregul regn viu? Supraviețuirea, și cum altfel dacă nu prin adaptare. Găsirea unor forme și mijloace propice supraviețuirii și conservarea lor. E totuși ceva remarcabil în asta, altfel nu s-ar numi "supra-viețuire". O mică evadare din imanent prin simplul fapt că reușești să reziști vieții, că ești capabil să înfrunți realitatea până când ea te va anihila. Și ajungând în etapa de conservare, iată mumii în viață bandajate și fugind de riscul eternității precoce, reticente față de schimbare doar pentru că au găsit un spațiu comod care nu le pune în mod direct în pericol. În situații extreme, devin niște creaturi vulnerabile, suprimate de o teamă teribilă, în totală contradicție cu sentimentul inițial de omnipotență și încredere nejustificată în superioritatea speciei. Frica trebuie să fie cea mai detestată emoție, pentru că devii în mod brutal conștient de ceea ce ești cu adevărat, iar mercantilismul și superficialitatea se transformă în umilință și zbuciumare disperată pentru încă o răsuflare. Sau poate că dorința de supraviețuire este chiar încercarea de a fugi de întrezărirea naturii esențializate a firii umane și de a lupta împotriva propriei persoane.

Oamenii sunt niște pești cu solzii ofiliți, niște sardine fericite să stea înghesuite într-o conservă cu gust ruginiu pentru a scăpa de ele însele și de un ocean îngrozitor de vast, frumos și amenințător. Nu ar fi trist ca, în ultimă instanță, supraviețuirea să fie unicul scop la care ține cu îndârjire omul?

Scriere de la 17 ani, perioadă a revoltei interioare...devenită tulburare.