Cer albastru

"Privește cerul..."

Un îndemn mâzgâlit de mâini necunoscute pe un container mă determină să ridic privirea. Descopăr o mare senină, dar învolburată pe care o ignor în mod uzual, preocupată de a-mi privi pașii. Frumos nuanțat, mai deschis către margini, are una dintre acele zile în care veghează tăcut peste lume, peticit pe alocuri cu grămăjoare de nori asemeni zăpezilor netopite. Avioanele lasă în urmă dâre ca niște pânze de păianjen înghețate pe cer. Îmi amintesc prima oară când am fost într-un avion și cum cerul își purta norii ca pe accesorii. Întinderea lor părea deopotrivă un peisaj montan de un alb imaculat, fragmentat de văi azurii. Și norii - niște bucăți pufoase de pâine înmuiate în lapte, felii de brânză cu mucegai nobil, un soi de hrană cremoasă plasată în vasul albastru al văzduhului.

Îl privesc până ce ochii îmi devin albaștri și se umplu de soare. Îmi dau seama subit că privesc universul.

Fiecare are cerul său aici...

Profunzimea iluziilor

Sunt doar o iluzie, una atât de consistentă încât niciun telescop nu poate străpunge praful ce-mi acaparează universul. Realitatea este o invenție, un paravan în spatele căruia se ascunde adevărata natură a lumii, esența sa iluzorie și volatilă răspândită și în ființa mea. Creez imagini amăgitoare în care ceilalți se încred, dar am uitat ce mă reprezintă sau ce mai reprezint. Sunt indusă în eroare de propriile simțuri și logica interioară se destabilizează.

Mintea mea e un carnaval al absurdului: îmi refuz o dorință doar pentru a mă pedepsi pentru o decizie proastă, chinui persoane care nu merită pentru a răzbuna suferința pe care mi-au provocat-o alții, îmi doresc ceea ce nu mai poate fi al meu, pretind că vreau anumite lucruri, iar când pot să le obțin acționez contrariu și mă autosabotez. Din punctul acesta de vedere, poate sunt la fel ca multă lume sau poate chiar mai rău. Simulez superficialitatea atât de bine încât nu doar cred, ci devin ceea ce impersonez. În ciuda speranțelor sau încrederii altora în sufletul meu nobil, acesta nu-mi mai aparține de mult. Astfel de confesiuni pot părea niște explozii de sensibilitate sinceră, dar în mare parte sunt realități prezente. În zadar se caută comori când oceanele sunt lipsite de adâncimile propice ascunzișului. Asta nu mă face lipsită de mistere, sunt dimpotrivă o încrengătură de mistere care te înghit, o groapă fără capăt, cu aparență de profunzime, în care nu se găsesc decât umbre abisale.

Duzina de cuvinte - Iluzia profunzimii

The truth is not that the depths are empty, or even shallow; but that the surface is all there is.

Sunt doar o suprafață. Nimic nu se ascunde înlăuntrul meu, niciun mister sau abis însuflețit. Sunt lacrima ce devine cerc atunci când întâlnește oglinda apei, pătura șifonată de valuri, pojghița fină de gheață. Fiecare comportament este doar un siaj, dar în închipuirea mea acesta este rămășița unui vapor masiv pe care nu îl pot vedea. Din simple urme deduc cauze și rațiuni complexe, dar adevărul este că sub suprafață se ascund doar presupuneri și povești pe care mi le spun pentru a mă crea ca personaj. Pot zice că sunt un pion monocromatic ce rătăcește pe tabla de șah a lumii, unde titani se războiesc din motive atât de ascunse încât devin inexistente. 

Este un paradox, pentru că de fapt îmi place să cred în adâncimi, am impresia că asta conferă armonie sinelui și însemnătate realității. Pe de altă parte, mă simt deseori ca o actriță superficială ce interpretează profunzimea atât de convingător încât se păcălește singură. Îmi este greu să accept aparența fără toată complexitatea ei intrinsecă, mi-am creat o dependență de profunzimi și nu pot să le neg existența chiar dacă au darul de a o complica pe a mea. 

Dar dacă ele sunt într-adevăr o alipire a proiecțiilor mele de întinderea plană și netedă a ființei? Atunci sunt doar scoarța unui copac și nu seva ce îi străbate trunchiul mutilat de o scorbură de durere. Nu sugerez că nu am energii care mă animă sau motive care mă activează, nici că trecutul e lipsit de valoare în schițarea viitorului, spun că nu pot să le cunosc vreodată cu adevărat – motivațiile mele și cu atât mai puțin ale altor persoane. Cu batista în mână, ca într-un film clișeic cu o cântare patetică pe fundal, spun adio iluziei profunzimilor printr-o fluturare melancolică în urma vaporului dispărut din peisaj. Prefer să rămân doar cu poveștile pe care le inventez pentru a da sens suprafețelor.

Mai multe duzini în tabelul psi...

De ce scriu?

Poate am știut vreodată răspunsul la această întrebare sau măcar l-am intuit, dar acum pot să spun cu certitudine că este o enigmă totală. Și din motive evidente, cred că mai curând ar trebui să mă întreb de ce nu scriu.

De ce nu scriu? Sunt într-o continuă evitare, așteptare, ezitare și alte cuvinte ce rimează. Deși nu am abandonat complet, așa se simte, pentru că o voce care nu este auzită sau ascultată este virtual inexistentă. Nu am nevoie de revelații suplimentare, știu asta, dar nu se reflectă deloc în acțiunile mele, până când mai amân și găsesc pretexte pentru monstrul ăsta de teamă ce m-a încolțit? Stau cu arma în mână și privesc cum mă devorează. Pare că deja a devenit parte din mine, un parazit pe care nu doar îl accept, ci îl interiorizez. 
Nu știu cu cine m-am întâlnit sau pe lângă cine am trecut atunci, demult, dar mi-a furat glasul din vârfurile degetelor, un miez de oboseală s-a copt în mine și n-am putut să-l conțin. Am sărit dintr-un carusel în mișcare care nu s-a mai oprit pentru a-mi permite să mă urc înapoi. Și aș vrea să scriu neîncetat și mult, atât de mult încât să-mi dau seama de ce și cum să scriu. Acum nu pot să-mi imaginez decât opusul și mă folosesc de toate mijloacele disponibile pentru a mă resuscita și a putea da sens acestui gând îndrăzneț.

Aflați în schimb de ce scriu ceilalți...

Pe lângă cine am trecut azi?

Sunt multe persoane pe care aș fi putut foarte ușor să nu le cunosc. O decizie rapidă, o ezitare, un pas înapoi, un gând fugitiv, o secundă diferită și ele nu ar mai fi existat pentru mine. Ceea ce trebuie să însemne că ele au un loc sau un rol în viața mea. Uneori am blestemat acea secundă pentru că am ajuns să fiu rănită, alteori am contemplat-o ca pe o minune. Faptul că te cunosc este doar o întâmplare; una plină de semnificație. 

***

Oamenii ne aduc în locuri noi și locurile aduc noi oameni în viața noastră. Uneori îi privesc pe cei din jur și mă întreb ce se ascunde în spatele aparențelor, ce povești au, cum se simt astăzi, unde se duc și de ce. Și îmi este imposibil să intuiesc sau chiar să inventez așa ceva, mai ales în momentele când mă simt apropiată de ei și îmi doresc să îi cunosc și să îi înțeleg, când aș vrea să-i ajut să nu se mai simtă singuri sau să le redau speranța. Într-o manieră similară, deși sună intruziv, îmi place să mă uit seara în interiorul locuințelor luminate, să văd mobila și decorațiunile și tablourile și să mă gândesc la preferințele, gusturile sau poveștile care le-au plasat acolo. 

***

Atunci când întâlnesc pe cineva, încerc să nu-l judec. Ce anume mi-ar da un astfel de drept? Ce cunosc eu despre viaţa altora? Anumite atitudini sau comportamente sunt probabil urmări ale anumitor evenimente, deasupra fiecăruia plutește permanent un nor format din aburii unei suferințe de nedepășit, unei traume, unei vulnerabilități. Uneori a-ţi asuma o mască nu este doar o alegere, ci şi o consecinţă. Şi dincolo de diferenţe, suntem legaţi prin nuanţele subtile ale durerilor noastre sufleteşti.

Voi... pe lângă cine aţi trecut azi?

Evadarea

În ultima vreme îmi place să evadez din mine, fac lucruri împotriva firii mele, joc șotron în afara zonei de confort, îi șterg conturul cu piciorul și alerg lăsând praf de cretă în urma mea. Multe mă sperie și îmi dau seama că evit să acționez, așa că mă antrenez într-o inerție ce mă aduce în fața faptului împlinit și astfel mă oblig singură să îmi înfrunt temerile. Acesta este efectul necunoscutului asupra mea, chiar și simplul gând la el poate să mă destabilizeze, dar apoi îl prind în mâini și îl modelez după bunul plac. Evadez, mă desprind de comoditate, de obișnuință, evadez și fizic din oraș în oraș, abia am venit și plec iar. Oameni, locuri, artă, obiecte, clădiri. Sete de experiență și de plenitudinea lumii. Alert, rapid, intens!

Însă uneori vreau să evadez din realitate și să mă cuibăresc în cotloanele firii mele pe care încerc mereu să o forțez și să o dezvolt. Dar niciun exces nu e benefic. Simt cum în spatele meu crește o umbră de oboseală pentru că mi-am lăsat prea puțin răgazul de a fi eu. Mi-am spus că trebuie să trăiesc; să trăiesc intens, să profit de tot ceea ce viața îmi oferă, și e bine așa. Dar nimic nu trebuie! Nu mi-am permis și nici timpul nu mi-a permis să mă întorc la mine, să simt și să zic apoi ”da, sunt gata, vreau să continui!”, și acum tânjesc după acele momente de reechilibrare pe care nu le pot vedea în viitorul apropiat. Voi încerca să-mi construiesc o oază de liniște și când voi sta acolo cu un mănunchi de cuvinte în brațe, nimic nu va mai putea să mă perturbe până nu decid eu că este momentul.
Evadare… mereu aflu în jurul meu o închisoare!


Alte evadări la psi...

Elucubrații

Atunci când simt sau gândesc ceva inexprimabil, încerc să găsesc modalități alternative de exprimare pentru a compensa imprecizia sau lipsa cuvintelor, conturez imagini sau impresii prin metafore sau basme lingvistice. A vedea pentru prima oară o persoană, a asculta o melodie, a parcurge un drum nou, lucruri pe care știi că le vei mai percepe și-ți vor deveni familiare... Pot oare să descriu conștiința acestui fapt al noutății? Este o emoție realmente unică și irepetabilă. Se spune că ”What's done cannot be undone”, dar la fel de valabil este că "What's done cannot be redone"... Până la urmă, fiecare experiență este unică în sine, dar cea a noutății, a celei dintâi percepții, a celui dintâi contact, este mai mult decât specială. Aș vrea să fiu mai atentă, mai conștientă de aceste momente, să le observ compoziția și să le simt gustul deplin, înainte să se amestece cu masa lucrurilor familiare. Am nevoie de nou și nu am realizat asta până acum.

Dar mai presus de toate, eu sunt inefabilă și nu mă pot cuprinde în cuvinte. Pentru alte persoane este probabil mai ușor să pună etichete pentru că văd doar fragmente și secvențe din ceea ce sunt, dar eu sunt spectatorul permanent al propriei vieți și conștiințe, trăiesc și observ toate gândurile, oscilațiile, stările, mi-e greu să disting definitoriul de întâmplător și mi-e greu să definesc varietatea printr-o unicitate. Poate pentru ceilalți sunt uneori un suflet ermetic, pentru că numai eu am acces la manifestările interioare ce nu transpar în comportament, și par ocultă ca o eclipsă atent regizată. Nu sugerez că aș face parte dintr-o elită, probabil fiecare gândește așa despre sine și are o parte nemărturisită, dar sunt ceea ce sunt indiferent de orice explicație suplimentară sau descriere care încearcă să mă conțină.

Uneori sunt umbra unui ecou care se ascultă pe sine, alteori mă simt incomodă ca un elefant înghesuit într-o vitrină de sticlă și enervat de propria existență. Nu îndrăznesc să-mi privesc reflexia de teamă că o iluzie sau o dezamăgire se va uita în ochii mei. Alerg printre tăceri sălbatice și sparg durerea în conuri de lumină. Încerc să fiu sigură de povestea mea lăuntrică, dar uneori se schimbă de la sine, ca într-un roman în care personajele devin vii și acționează independent de voința autorului, într-un elan vital ce nu ține cont de realitate.

Uneori mă trezesc visând la eternitate; eternitatea unui zâmbet, a unei iubiri, a unei suferințe... O resping și o ador. Nu sunt sigură de ceea ce simt (I want it all, but I don't want a thing!), gust din fericire și mi-e frică să mi-o asum total, încerc să transform existența într-un monument de eleganță la baza căruia să mă odihnesc uneori într-un repaus de la încercarea mea de a-i cuceri grația.

Alteori sunt un mister față de mine însămi, iau lucrurile așa cum sunt atunci când nu pot să le descopăr sensul și mă comport ca și cum aș fi găsit echilibrul indispensabil dintre zâmbetul florilor de primăvară și frigul de pe umerii planetei mele sufletești... și sper în secret că viața mea va avea splendoarea unei îmbrățișări.

În tabel la psi alte duzini veți găsi...

Călător printre stele

Eu? Eu sunt un fel de călător astral. În tot ceea ce fac există o strălucire ce provine dintr-o sursă cosmică, ca și cum lumea este un preaplin de elemente siderale. Mă îndrăgostesc și culeg din ochii iubirii sclipiri de supernove, mă lovesc de oameni și obiecte pentru că sunt aerian și văd stele multicolore, mă uit pe fereastră și văd pe coline veritabile hărți ale cerului, lumini împrăștiate în infinit. Noaptea mă simt în elementul meu urmând pașii moi ai stelelor, iar ziua îmi inventez propriul cer incandescent.

Am ochii precum un telescop îndreptat spre neant. Mă gândesc permanent la lucruri abstracte, am idei și vise din alt univers. Mă plimb din stânga în dreapta și în cerc și fără direcție în căutarea unor frânturi de lume care să mă reprezinte. Din ceea ce sunt cunosc prea puțin, dar știu ce mă face fericit și mă agăț de asta când am nevoie de un sens. Imaginația și tărâmul gândirii sunt adăposturile eternității mele limitate. Fără constrângeri, pot să văd, să simt, să închipui inexistentul, și revin de fiecare dată cu hainele prăfuite de entuziasmul imploziei creatoare.

Plec fără nimic și îmi adun bagajele pe drum, unele minunate, altele insuportabile, adun până nu mai pot căra, găsesc lucruri nefolositoare pe care nu le pot arunca și uneori, în graba mea, pierd lucruri importante. Mă orientez pe moment, intuitiv, și ajung mereu în locuri din care învăț o lecție, mai mult sau mai puțin întâmplător. Fac eforturi să rețin concluziile, să le înghesui în valize, dar uneori le uit. Conștiința mea e ca un pulsar, emite energii ritmice, dar oscilante, și mă face orb când am o mai mare nevoie de a vedea.

Sunt un călător printre stele, ajung în locuri neștiute și nevăzute a căror întunecime o scrutez cu priviri interioare. Lumina lor este leagănul meu, apa în care îmi scald simțirea, pânza de care m-am lipit pentru a-mi menține integritatea. Și mă gândesc mereu că poate cândva fiecare atom ce mă constituie a fost parte dintr-o stea călătoare...


Alți călători s-au adunat la psi.

Duzina de cuvinte - Orașul

Mereu am crezut că a plonja în incert este o experiență interesantă, dar terifiantă. A părăsi ceea ce este cunoscut pentru o viață nouă, un oraș nou, un mediu nou... Contemplând o astfel de idee, nu puteam simți decât disconfort și anxietate. Dar așa cum era de așteptat, realitatea contrazice legile gândirii, care nu este  întotdeauna atât de rațională și obiectivă pe cât se dorește a fi.

Nu știu dacă această stare a lucrurilor este doar o consecință incidentală a unor circumstanțe favorabile și gânduri controlate, plasate într-un cadru temporar, știu doar că este astfel. Până la urmă, între abstract și concret este o mare distincție, între a trăi și a te gândi că trăiești ceva similaritatea nu este atât de semnificativă. Când ajung să străbat străzile unui loc nou și superb, totul dispare și este înlocuit de o fascinație secretă, de un sentiment unic de incredibilitate. Dacă reușesc să conștientizez libertatea relativă ce mi-a fost oferită, mă simt învăluită de farmecul acestei situații și îmi este clar că am privit lucrurile dintr-un punct de vedere greșit.

Iar orașul... este minunat, îl îndrăgesc cu fiecare fațadă de clădire, unduire rutieră și porțiune vegetală pe care o descopăr. Nu sunt sigură dacă acea coloratură aparte pe care mi se pare că o văd împrejur este doar o interferență între realitate și starea mea de încântare sau este într-adevăr un fenomen fizic precum o emanație a spiritului citadin. Este un oraș solar, pentru că pare luminat chiar și atunci când este turtit de un plafon de nori. Zidurile au o strălucire bizară, de parcă în esența materialelor de construcție a fost amestecată o poțiune de energie radioasă. Iar noaptea, cerul pălește și nu mai are nevoie de stele, așa că le răstoarnă pe toate peste întinderea urbană, astfel că oamenii nu mai au nevoie să privească în sus pentru a le vedea plutind haotic într-o tremurare feerică.

Pe de altă parte, m-am așteptat să regăsesc în rândul oamenilor o diferență de atitudine care nu este onorabilă pentru țara mea, însă nu pot spune că am observat o discrepanță notabilă. Poate nu m-am uitat unde trebuie, poate nu iau în considerare aspectele potrivite, dar sunt departe de a idealiza viața cu toate fațetele sale; în schimb, o privesc cu o luciditate binevoitoare și o apreciez integral. Cred că de fapt diferența este doar o manifestare subtilă, ascunsă în bunătatea pe care fiecare o asociază în mod subiectiv micilor gesturi și zâmbete percepute în jur.

Exagerez sau spun prea puțin? Interpretez eronat sau prea subiectiv? Probabil că da, dar ce este mintea mea dacă nu un ecou pe care lumea îl produce în sala de concerte a sufletului, ca un sunet de harpă copleșit de propria frumusețe?


Pentru mai multe duzini, căutați în tabelul psi... 

Come back

Anii trec ca filele unei cărți răscolite de vântul vieții. Împletirea de timp, suflet și ființare se transformă într-o avalanșă de care fugim necontenit, fără șanse de scăpare. Sensul pe care îl dăm acestei alunecări, a noastră și a vieții, ne ține în mișcare. Sensul sau inerția ne contopesc ființa cu zăpezile sub un cavou de sticlă înghețată. Oare soarele ne topește vreodată adăpostul, pentru a reveni în această cursă nebună? Oare învățăm să fugim mai bine de un sfârșit inevitabil? Să ne oprim?

Anii, conceptul care ne marchează îmbătrânirea, care ne face să oftăm în fața trecutului, să ne temem de viitor, să uităm de prezent. Anii ca un stigmat, ca o succesiune bolnavă de momente pe care le dăm uitării sau le distorsionăm. Modul în care ne măsurăm acumularea de suferință în pivnițele sufletului. Distanță invizibilă care ne îndepărtează de tot ce ne este cunoscut. Carte pe care o ținem în mâini, dar nu reușim să o citim, suflul universal neținând cont de ritmul nostru.

Omul este o ființă temporală. Omul are nevoie de delimitări pentru a separa momentele, experiențele, persoanele, obiectele. Delimitări care nu înseamnă nimic, dar dau structură vieții. Anii nu ar trebui să însemne nimic.

Weeks turn into months,

Months turn into years...