De ce scriu?

Poate am știut vreodată răspunsul la această întrebare sau măcar l-am intuit, dar acum pot să spun cu certitudine că este o enigmă totală. Și din motive evidente, cred că mai curând ar trebui să mă întreb de ce nu scriu.

De ce nu scriu? Sunt într-o continuă evitare, așteptare, ezitare și alte cuvinte ce rimează. Deși nu am abandonat complet, așa se simte, pentru că o voce care nu este auzită sau ascultată este virtual inexistentă. Nu am nevoie de revelații suplimentare, știu asta, dar nu se reflectă deloc în acțiunile mele, până când mai amân și găsesc pretexte pentru monstrul ăsta de teamă ce m-a încolțit? Stau cu arma în mână și privesc cum mă devorează. Pare că deja a devenit parte din mine, un parazit pe care nu doar îl accept, ci îl interiorizez. 
Nu știu cu cine m-am întâlnit sau pe lângă cine am trecut atunci, demult, dar mi-a furat glasul din vârfurile degetelor, un miez de oboseală s-a copt în mine și n-am putut să-l conțin. Am sărit dintr-un carusel în mișcare care nu s-a mai oprit pentru a-mi permite să mă urc înapoi. Și aș vrea să scriu neîncetat și mult, atât de mult încât să-mi dau seama de ce și cum să scriu. Acum nu pot să-mi imaginez decât opusul și mă folosesc de toate mijloacele disponibile pentru a mă resuscita și a putea da sens acestui gând îndrăzneț.

Aflați în schimb de ce scriu ceilalți...