Elucubrații

Atunci când simt sau gândesc ceva inexprimabil, încerc să găsesc modalități alternative de exprimare pentru a compensa imprecizia sau lipsa cuvintelor, conturez imagini sau impresii prin metafore sau basme lingvistice. A vedea pentru prima oară o persoană, a asculta o melodie, a parcurge un drum nou, lucruri pe care știi că le vei mai percepe și-ți vor deveni familiare... Pot oare să descriu conștiința acestui fapt al noutății? Este o emoție realmente unică și irepetabilă. Se spune că ”What's done cannot be undone”, dar la fel de valabil este că "What's done cannot be redone"... Până la urmă, fiecare experiență este unică în sine, dar cea a noutății, a celei dintâi percepții, a celui dintâi contact, este mai mult decât specială. Aș vrea să fiu mai atentă, mai conștientă de aceste momente, să le observ compoziția și să le simt gustul deplin, înainte să se amestece cu masa lucrurilor familiare. Am nevoie de nou și nu am realizat asta până acum.

Dar mai presus de toate, eu sunt inefabilă și nu mă pot cuprinde în cuvinte. Pentru alte persoane este probabil mai ușor să pună etichete pentru că văd doar fragmente și secvențe din ceea ce sunt, dar eu sunt spectatorul permanent al propriei vieți și conștiințe, trăiesc și observ toate gândurile, oscilațiile, stările, mi-e greu să disting definitoriul de întâmplător și mi-e greu să definesc varietatea printr-o unicitate. Poate pentru ceilalți sunt uneori un suflet ermetic, pentru că numai eu am acces la manifestările interioare ce nu transpar în comportament, și par ocultă ca o eclipsă atent regizată. Nu sugerez că aș face parte dintr-o elită, probabil fiecare gândește așa despre sine și are o parte nemărturisită, dar sunt ceea ce sunt indiferent de orice explicație suplimentară sau descriere care încearcă să mă conțină.

Uneori sunt umbra unui ecou care se ascultă pe sine, alteori mă simt incomodă ca un elefant înghesuit într-o vitrină de sticlă și enervat de propria existență. Nu îndrăznesc să-mi privesc reflexia de teamă că o iluzie sau o dezamăgire se va uita în ochii mei. Alerg printre tăceri sălbatice și sparg durerea în conuri de lumină. Încerc să fiu sigură de povestea mea lăuntrică, dar uneori se schimbă de la sine, ca într-un roman în care personajele devin vii și acționează independent de voința autorului, într-un elan vital ce nu ține cont de realitate.

Uneori mă trezesc visând la eternitate; eternitatea unui zâmbet, a unei iubiri, a unei suferințe... O resping și o ador. Nu sunt sigură de ceea ce simt (I want it all, but I don't want a thing!), gust din fericire și mi-e frică să mi-o asum total, încerc să transform existența într-un monument de eleganță la baza căruia să mă odihnesc uneori într-un repaus de la încercarea mea de a-i cuceri grația.

Alteori sunt un mister față de mine însămi, iau lucrurile așa cum sunt atunci când nu pot să le descopăr sensul și mă comport ca și cum aș fi găsit echilibrul indispensabil dintre zâmbetul florilor de primăvară și frigul de pe umerii planetei mele sufletești... și sper în secret că viața mea va avea splendoarea unei îmbrățișări.

În tabel la psi alte duzini veți găsi...