Drumul gândurilor

Nu mă simt liberă. Mi-au putrezit traseele ideatice din cauza acelorași gânduri parcurgându-le la nesfârșit. Poate e doar o impresie, dar e o impresie atât de reală... Sunt captivă în propria ființă, mă autoconsum ca o insectă ce își devorează câte o aripă sau un picior pentru a supraviețui, dar sfârșește prin a muri insesizabil, așa cum se cuvine să fie moartea unui nimic.

Pentru ce fac totul? Aceleași întrebări repetitive, aceeași aproximare sau presupunere sau lipsă de răspunsuri. Acționez cumva din inerție și ceea ce fac nu are, în ultimă instanță, nicio importanță. Și parcă nu pot să fac ceea ce vreau, mă simt condiționată din toate părțile, de toate lucrurile din cer și de pe pământ. Sau nimic nu e suficient, nu e important în sine, totul e irelevant și nu contează, depinzând în mare măsură de capacitatea de a-i acorda semnificații incidentale.

Totodată, sesizez aceeași atitudine și deznădejde, același tragism obositor, aceeași fatalitate reiterată fără încetare. Sunt condamnată să fiu liberă în captivitatea mea perfectă. Și nu simt libertatea, ci doar condiționările ce ma înfierează ca niște funii care îmi lasă așchii de fier în veșmintele sufletești.

Și cum adică pentru ce? Pentru mine!

Dar eu cine sunt?

.

.

.

Irelevant și nu contează.

Au mai scris și psi, Scorpio, Carmen Pricop, dordefemeie, Dictatura justiției, verovers, cammely și almanahe...

Elefantasme

Am iarăși un sentiment de toamnă. Uneori simțirea capătă consistența și aspectul unei situații, fără a se instala în căușul mâinilor unui cuvânt.

Acum am un sentiment rar și masiv, îmbrăcat într-un palton gri. Arată ca un bărbat care traversează strada pentru a ajunge pe malul râului de lângă mine, o închipuire fără chip. Pare desprins dintr-un tablou și simultan dintr-un roman și dintr-o durere universală. Afară s-a înnoptat, iar atmosfera este bizară. Nu e nimeni pe drum, doar o umbră în depărtare și sunetul unei mașini pe asfaltul jilav. Bărbatul gri merge și privește din urmă lumina roșie, difuză a stopurilor unui taxi. Din cauza ceții, nimic nu pare real. Vremea e rece, ceața e ca o ploaie statică, înțepenită în aer. 

Bărbatul ține o umbrelă în mână, dar nu o deschide - umezeala oricum nu poate fi oprită. Sunetul de oraș părăsit pare amplificat de luminile aprinse pentru pustietate, un halo decolorat. Se mișcă în reluare; încet, fără vitalitate, deși probabil are o destinație spre care se grăbește. De fapt, mai mult stă pe loc decât merge, contemplă frunzele lipite de pământ și se transformă în apă. Devine frig și particulă de ceață și dă luminii culoarea hainelor sale. Amorțește în formă lichidă, rămânând martor veșnic al desprinderii de timp și al mobilității moarte a mecanismelor vieții. O viață aparentă, înghețată într-un suflu citadin și-un suflet anodin și-un spirit elefantin.


Alte scrieri elefantasmatice la psi, almanahe, Scorpio, Dictatura Justiției și Mariana...

Suflet

Sufletul e o baltă. Una plină cu nuferi care o străpung, cu mâl și noroi depus în adâncime, cu suprafețe de petale, cu apă rece, murdară sau mult prea clocotitoare. E o baltă invizibilă, nestatornică, prea adâncă și prea superficială, din care încercăm să pescuim frânturi din noi pentru a ne recompune. Strângem cioburi de apă și le lipim cu sânge într-o imagine unitară, în care să ne reflectam sinele.

Timpul iubirii

Pentru mine nu s-a inventat încă un ceas care să-mi arate timpul iubirii. Mă ghidez după o intuire spontană a temporalității vitale, o hartă fără repere. Mai mult decât atât, consider că acest timp este unul imaginar și artificial - nu simt că există cu adevărat. Desigur, aici intră în joc diferențele de climat interior, căci unii s-au născut în anotimpul iubirii și trăiesc ca atare; eu aparțin anotimpului trist al deznădejdii. 

Privind în urmă, constat cu surprindere că a fost o vreme în care credeam că iubirea este ceva spre care merită să tinzi, că fără să iubești viața este știrbită de sens. Gândul acesta îmi tot fugea prin minte, până când s-a izbit de realitate și s-a sfărâmat în mii de fragmente ascuțite care acum îmi creează circuite toxice prin corp. Din cauza lor mai am momente de rătăcire și durere, când am impresia că ceea ce gândeam înainte ar putea reprezenta un adevăr. Deși știu ca e doar o iluzie, o fericire înșelătoare, sunt cuprinsă uneori de slăbiciune, de întrebări, de un sentiment total de singurătate care nu poate fi îndepărtat. Această singurătate este cât se poate de reală și concretă, pentru că se poate ca cineva să fie alături de tine, dar nu să fie cu tine în adevăratul sens al cuvântului. Nici măcar nu ar fi un lucru la care să aspiri, în stadiul în care poate fi realizat la nivelul uman actual pare mai degrabă un soi de dependență morbidă. 

Problema este de fapt că, din cauza credinței mele că e imposibil ca cineva să te iubească cu adevărat, necondiționat, profund, am ajuns ca la rândul meu să nu mai pot iubi nici eu. Chiar dacă aș încerca, o parte din mine s-ar împotrivi în același timp. Dacă simpla afecțiune, atașamentul sau chiar prietenia conțin în esența lor suferința, atunci dragostea trebuie să fie cea mai distructivă forță posibilă. Și nu este o durere pe care sunt dispusă să mi-o asum, pentru că e nejustificată și ilogică și mult prea chinuitoare. Iubind, te expui singur unui risc iminent, cauzat de erorile minții și sufletului tău. Refuz să cad într-o astfel de capcană, care îți expune ființa și o lasă să cadă pradă intemperiilor emoționale. Refuz până în punctul în care toate emoțiile mi se vor transforma în intelectualizări, pana când nu voi mai fi capabilă să iubesc deloc.

Găsiți timpul iubirii la psi, almanahe, carmen pricop, scorpio, dordefemeie și Dictatura Justiției...

Miercurea fără cuvinte - The lovecats

Wordless wednesday la Carmen...

Refuz

Eu și lumea ne respingem reciproc. Dar mai mult ea mă respinge pe mine, iar faptul că eu îi întorc favorul este doar o consecință a acestei respingeri inițiale. Problema este că nu mai rezist altor respingeri din partea sorții (presupunând că există o soartă, ceea ce nu este adevărat oricum). Am ajuns la limită, mi-am depăşit capacitatea de rezistenţă, am ajuns în punctul în care nu mai pot accepta şi nu mai vreau să fiu în situaţia de a accepta ceva. Un factor declanșator aparent destul de nesemnificativ a reuşit să îmi aducă în conştiinţă această idee, acest fapt, această deznădejde. Probabil ar fi explicabil să fiu dezamăgită dacă aş cere mult de la viaţă şi de la oameni, dar nu cer decât frânturi. Îmi dau seama că atunci când vrei ceva trebuie să acţionezi, aşa că nu mă mai aştept ca lucrurile să se întâmple de la sine sau să fie aşa cum mă aştept fără ca eu să depun un efort în privinţa asta. M-am gândit că o astfel de atitudine are în sine capacitatea de a face lucrurile să funcționeze, chiar şi la un nivel mai subtil. Sună perfect logic, nu? 

Dar logica nu mai are nicio valoare. Singurul rămas este haosul, este reversul aşteptărilor mele, este antiteza normalităţii. Nu mai suport respingerile. Nu mai vreau nimic, pur şi simplu. Nu e normal ca rezultatele să lipsească atunci când pretenţiile sunt mici, e împotriva firii. Îmi imaginez că dacă acestea ar fi mari, notabile, iar rezultatele tot ar lipsi, efectul ar fi cu atât mai dezastruos. 

Nu cred că greşesc cu ceva, nu îmi asum vina pentru mersul lucrurilor. Poate sunt doar un transplant nereușit şi nimic mai mult. Poate e o situaţie la care trebuie să mă adaptez fără a avea de ales. Voi găsi o modalitate de a face asta, dar toate prostiile astea trebuie să înceteze... 

De ce realităţii îi este străin conceptul de sens? De ce este sensul străin de realitate? De ce realitatea este străină de mine?