marți, 1 ianuarie 2013

Antiteză antiviață (II)


Miezul gândurilor mele pulsează cu avânt ca o inimă la ultima sa bătaie. În jurul nucleului minții mele gravitează gânduri neterminate, neexprimate, neconturate. Absorbite ca de o gaură neagră, unele îmi acaparează atenția, în timp ce altele plutesc în derivă pe marginile conștiinței și se risipesc apoi ca fumul printre degete. Uneori își schimbă forma, uneori se pierd sau se prăbușesc în spații latente. Încearcă să cuprindă prea multe deodată și să surprindă totul dintr-o zvâcnire. Se contrazic între ele sau sunt chiar intern contradictorii și se epuizează prin efortul clarificării. Gândurile mele sunt galbene și ofilite, verzi și pure.
Vorbim despre puterea cuvintelor, dar ele sunt la fel de imperfecte ca și noi. Inexacte și limitate, au fost surclasate de imagini în nenumărate rânduri, căci ele sunt cu mult mai cuprinzătoare și fac vorbele să devină de prisos. Iar golurile din limbaj sunt umplute prin mijlocirea gândirii, astfel și comunicarea lacunară este suficientă uneori. La un nivel superior, instrumentul meu de exprimare se rezumă doar la un bavardaj, un zgomot de fond inutil. Gura mea vorbește cu vânt și fără cuvânt.
Ne hazardăm să credem că lumea concretă reprezintă o certitudine și ne adăpostim în interiorul ei, dar nu ne putem înșela mai tare de atât. Fiecare răspuns pe care mi-l dau este greșit și reiau întrebarea la nesfârșit. Totul din jurul meu mă face să mă îndoiesc și să zgândăresc ideile ca pe niște răni. Ajung să nu cred ceea ce credeam și să cred ceea ce nu poate fi crezut. Complexitatea și diversitatea mă fac să disprețuiesc dogmatismul ce mi se impune. Și chiar dacă gândurile mele nu sunt unice pe scara temporală curgătoare și au mai răsărit în cine știe câte minți, le voi sălbătici pentru a-mi păstra libertatea. Lumea îmi răscolește ideile decolorate de ape.
Presiuni ale concretului încearcă să mă țintuiască pe pământ, dar spiritul îmi crește spre cer. Viața mea e infimă și trecătoare, iar carcasa asta rigidă și casabilă e aproape transparentă, aparența rezistenței sale fiind dezmințită prin numeroase semne de fragilitate. Sunt construită ca să îmi sporesc densitatea spirituală. Am cărămizi de nori în loc de corp.

3 comentarii:

  1. Amalgamul de ganduri din mintea unui om este destul de greu de inteles chiar si pentru acel om in sine... unii oameni traiesc si gandesc paradoxal, astfel incat totul devine confuz pentru ei, la un moment dat.
    Puterea cuvintelor este amplificata exagerat uneori de catre oameni. Iar daca oameni imperfecti rostesc cuvinte, ele nu pot fi perfecte. Tacerea poate valora mai mult decat toate cuvintele sau poate strica mai mult decat orice cuvant. Comunicarea este complicata si rareori productiva...
    Lumea (sau mediul inconjurator) sunt certitudini atat timp cat punctul de vedere al observatorilor coincide. Altfel, concretul devine incomplet, invizibil sau nedefinit. Societatea impune, indivizii se sustrag, iar rezultatul este o libertate iluzorie care permite existenta mai multor opinii fara un adevar general valabil. Iar oamenii sunt avizi de opinii si rascolesc ideile tocmai pentru ca au nevoie sa isi completeze modul lor de gandire sau sa isi confirme ca doar opiniile lor sunt cele corecte.
    Trupul este doar un vas al sufletului care il poarta prin calatoria numita "viata". Are capabilitatea de a-l ajuta sa perceapa peisajele si de a-l ajuta sa se formeze, dar nu poate oferi sufletului ceea ce sufletul refuza sa accepte. Cat despre fragilitate... nimic nu este indestructibil, dar nimic nu se pierde. Totul se transforma.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Din păcate, mulți vorbesc atunci când ar trebui să tacă sau spun lucruri la întâmplare fără să conștientizeze potențialele efecte, motiv pentru care cuvintele pot deveni periculoase uneori.
      Nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă... îmi place principiul acesta :)

      Ștergere
    2. Ai dreptate. Multumesc :)

      Ștergere