Antiteză antiviață (I)

În minte am sădite idei solare. E o emoție a naturii ceea ce simt. Dar este ea autentică? Stările există în sine sau sunt doar o închipuire? Ele pot fi foarte ușor considerate niște efecte pe care elemente ale lumii externe le au asupra mea, ca niște cercuri pe apă create de o pană sau o piatră ce a spart oglinda lacului. Poate emoțiile sunt doar niște ecouri ale unor sunete reprezentate de situațiile și obiectele din realitate. Bucuria e corespondentul afectiv al revederii lui, intermediată de semnificația pe care o are pentru mine. Pânze de semnificații declanșează anumite trăiri corespunzătoare. Și uneori dispozițiile nici măcar nu ne aparțin, în sensul că sunt determinate de factori ce nu pot fi controlați ca vremea și funcționarea organismului. Omul pare a fi o păpușă de cârpă supusă în mod fatal influențelor din exterior. Emoțiile sunt astfel niște construcții artificiale, fără o existență și energie proprie, uneori inexplicabile, dar chiar și așa corelate cu un anume fapt. Emoții de plastic, repetabile și poate chiar identice între ele. Emoțiile mele sunt ca mizeria dintre frunzele de ploaie.

Singurul mod în care am acces la partea vizibilă a lumii concrete este prin intermediul ochilor. Instrumente cu putere efemeră, m-au înșelat de atâtea ori lăsându-mă pradă aparențelor. Ceea ce ochii mei îmi arată este înșelător, iar în ceea ce văd nu pot coexista albul și negrul. Așa că ce îmi rămâne de făcut decât să privesc succesiv prin fiecare nuanță și să văd lumea diferit la fiecare privire. Ochii mei sunt copaci în degradé.

Ar fi absurd să neg că evenimentele exterioare au un efect asupra mea. Izvoare de minciună, ziduri de prejudecăți și focare de răutate constituie cadrul existenței umane. Ploaia de imperfecțiuni îmi tulbură eul, iar valori se scufundă ca vapoarele pe furtună. Iar singurul scop al societății pare să fie întinarea celor neîntinate și crearea de gropi pe drumul umanității. Sau în orice caz, singura și preferata pricepere oarbă și neglijentă. Lumea îmi aruncă noroiul din bălți peste suflet.

Căldura și durerea le simt înfiorate. Îmi conștientizez apartenența cosmică și asta nu îmi slăbește strânsoarea. Mă face să cred că oamenii care văd și înțeleg trăiesc ca să tânjească după moarte. Mă apără ca un scut și ca un filtru de umbrele nocive, în vieți succesive. Dar dacă moartea nu există? Am straturi de soare în loc de piele.

Nerespirare

Nu am deloc aer. Așa e. Nu am aer. Am doar vid ca un clei în care îmi împotmolesc mâinile. O spune astrograma mea, sistemul meu respirator, intuiția mea, conturul neclar al umbrei mele. Oare sunetul se propagă prin aer? Nu o să știu niciodată. Prea multă fizică, prea multe comparații.

De ce am nevoie de comparații pentru a descrie ceva? Aș putea foarte bine să mă exprim și fără ele, așa cum respir fără aer. Să transform aerul într-o figură de stil sau o ecuație de gradul doi. Sau de gradul infinit. Prea multă matematică, prea multe metafore.

De ce cuvinte am nevoie pentru a explica un subtil inexprimabil? Și mai mult, să am iluzia că reușesc să fac asta. Cuvintele, ele vin și pleacă, pun bazele cunoașterii și le dărâmă. Am impresia că le folosesc în mod aleatoriu, că sensul le este conferit din exterior și nicidecum intrinsec. Oare seva cuvintelor nu se alterează în lipsa aerului, nu se alterează așa cum o face personalitatea mea, prin procese psiho-chimice? Prea multă știință, prea multe repetiții.

Prea puține flori de cireș în sufletul meu, arborii se usucă, se ard sub mângâierea tăioasă a soarelui. Prea puțină umbră, prea puțină noapte, prea puține șoapte. Am totul, dar nu am aer, oare nu asta mă dărâmă de fiecare dată? Fragilitatea unui dezechilibru astral și existențial poate fi remediată? Poate... un echilibru de șoapte.

Despre lucruri superioare

Deși nu știu care sunt acestea. Sunt atât de abstracte încât mă gândesc că totul e o eroare a minții mele și de fapt nu există în realitate. Dar acele lucruri superioare inexistente sunt cele care ne balansează viața... sau o echilibrează. Cred că se vede diferența dintre oameni, se vede cine a găsit o sursă de armonie, cine s-a armonizat cu sine însuși, și cine plutește în derivă pe un ocean aparent calm, dar ale cărui valuri te înghit treptat și insesizabil. Nu vreau să fac din echilibru un ideal, pentru că idealurile sunt intangibile, dar pur și simplu nu îmi dau seama ce aș putea face să nu îmi oscileze percepția ca o fugă între lumi invizibile și paralele. 

Simt că mi se împletesc în suflet fărâme de suferință imensă, o suferință a tuturor lumilor anterioare, o durere cosmică ce îmi strivește liniștea, fire de nisip ce se scurg din ochii mei fumurii. Uneori sunt copleșitoare emoțiile în fața vieții, în fața unui infinit care se termină odată cu noi, uneori durerea e baza vieții cum straturile de zăpadă sunt baza frigului care ne intră în oase. Uneori plutesc cețuri pe lacuri înecate în lacrimi și mistere, în care mă înec și eu, scufundată de greutatea unor sunete și vremuri pe care nu le recunosc. Am impresia deseori că liniștea e o substanță subtilă care îmi alunecă printre degete, văd fărâme de adevăr și apoi devin oarbă, simt că nu pot ajunge la acel punct care se îndepărtează continuu de mine. Am sufletul fărâmițat și mă tai în cioburi când încerc să îl recompun. Mă cuprinde teroarea când mă gândesc că viața mea va însemna această încercare neîncetată de recompunere a unei dezordini aparente. Nu pot să scap din capcana cuvintelor și a emoțiilor pe care le urăsc. E ca și cum aș fi într-un turn cu oglinzi, oglinzi nesfârșite în care mă reflect cu teamă și prin care văd inaccesibilul echilibru pe care îl visez de când eram mică și fără amintiri și fără capacitate de a visa.

A visa, a clădi din fulgi de suflet castele de nisip etern. A speră că libertatea nu este doar o sonoritate ambiguă, ci un adevăr incontestabil. Totul îmi scapă, așa sunt oamenii neîndemânatici în a trăi.

Nouă

Se spune despre pisici că au nouă vieți. Dar nu se știe dacă acestea sunt simultane sau succesive, aici sau în mai multe părți, acum sau în alt timp. Poate că suntem precum pisicile, avem mai multe vieți pe care le trăim în universuri paralele, fără a le conștientiza, sau poate că trăim de nouă ori la rând, într-un ritm metempsihotic.

Câte vieți ne-au mai rămas?

Le trăim deja sau urmează să le trăim?

Împletitură cu nouă șuvițe de timp sau portativ cu nouă note muzicale, cuprinzând melodia unei existențe totale?

Măsor distanțele dintre vieți posibile și constat că punctele de intersecție, din care se pot desprinde drumuri alternative, sunt mici și aparent insignifiante. Fiecare cale e cea corectă și fiecare ne duce undeva, dar o pală de vânt sau o privire în urmă ne-a adus pe cea prezentă. Oare în altă dimensiune un alter ego ne trăiește viața pe care am ratat-o din cauza unei decizii negândite sau al unui gând indecis?

Dacă am cunoaște viitorul, ceea ce se va întâmpla în urma asumării unei decizii, am alege să acționăm la fel? Probabil că nu - confruntați cu o alegere sfâșietoare, ne-am adăposti în nemișcare, inacțiune, imobilitate.

Dar a nu alege nimic reprezintă o alegere?

Lipsa de reacție este o reacție?

Existăm într-adevăr sau suntem produsele imaginației unui suflet de pisică?

Nouă întrebări și o infinitate de răspunsuri posibile și imposibile.

Sunt doar opt?

A noua suntem noi.

Noi și nouă povestiri sau mai multe în tabelul psi.

Scris simțit

Îmi place că uneori nu recunosc ceea ce scriu, dar e groaznic. O tortură cauzată nu atât de lipsa de inspirație, cât de lipsa de potrivire între șabloanele mentale pe care le aplic gândurilor mele. Acea compatibilitate care face posibilă o înșiruire mai armonioasă de sunete și cuvinte. Cuvintele nu îmi aparțin, și am uneori impresia că nici mintea nu îmi aparține. E aproape ca o durere în fața neputinței de a controla debitul unei ape, mișcarea unei mâini, forța unei îmbrățișări. Să observi că în ciuda unei dorințe puternice de a te exprima, intensitatea lor este mult prea palidă și impalpabilă pentru a se manifesta concret, pentru a se face simțite ca realități. Doar umbre vagi pe pereții sufletului meu.