luni, 28 ianuarie 2013

Călător printre stele

Eu? Eu sunt un fel de călător astral. În tot ceea ce fac există o strălucire ce provine dintr-o sursă cosmică, ca și cum lumea este un preaplin de elemente siderale. Mă îndrăgostesc și culeg din ochii iubirii sclipiri de supernove, mă lovesc de oameni și obiecte pentru că sunt aerian și văd stele multicolore, mă uit pe fereastră și văd pe coline veritabile hărți ale cerului, lumini împrăștiate în infinit. Noaptea mă simt în elementul meu urmând pașii moi ai stelelor, iar ziua îmi inventez propriul cer incandescent.
Am ochii precum un telescop îndreptat spre neant. Mă gândesc permanent la lucruri abstracte, am idei și vise din alt univers. Mă plimb din stânga în dreapta și în cerc și fără direcție în căutarea unor frânturi de lume care să mă reprezinte. Din ceea ce sunt cunosc prea puțin, dar știu ce mă face fericit și mă agăț de asta când am nevoie de un sens. Imaginația și tărâmul gândirii sunt adăposturile eternității mele limitate. Fără constrângeri, pot să văd, să simt, să închipui inexistentul, și revin de fiecare dată cu hainele prăfuite de entuziasmul imploziei creatoare.
Plec fără nimic și îmi adun bagajele pe drum, unele minunate, altele insuportabile, adun până nu mai pot căra, găsesc lucruri nefolositoare pe care nu le pot arunca și uneori, în graba mea, pierd lucruri importante. Mă orientez pe moment, intuitiv, și ajung mereu în locuri din care învăț o lecție, mai mult sau mai puțin întâmplător. Fac eforturi să rețin concluziile, să le înghesui în valize, dar uneori le uit. Conștiința mea e ca un pulsar, emite energii ritmice, dar oscilante, și mă face orb când am o mai mare nevoie de a vedea.
Sunt un călător printre stele, ajung în locuri neștiute și nevăzute a căror întunecime o scrutez cu priviri interioare. Lumina lor este leagănul meu, apa în care îmi scald simțirea, pânza de care m-am lipit pentru a-mi menține integritatea. Și mă gândesc mereu că poate cândva fiecare atom ce mă constituie a fost parte dintr-o stea călătoare...


Alți călători s-au adunat la psi.

sâmbătă, 26 ianuarie 2013

Duzina de cuvinte - Orașul

Mereu am crezut că a plonja în incert este o experiență interesantă, dar terifiantă. A părăsi ceea ce este cunoscut pentru o viață nouă, un oraș nou, un mediu nou... Contemplând o astfel de idee, nu puteam simți decât disconfort și anxietate. Dar așa cum era de așteptat, realitatea contrazice legile gândirii, care nu este  întotdeauna atât de rațională și obiectivă pe cât se dorește a fi.
Nu știu dacă această stare a lucrurilor este doar o consecință incidentală a unor circumstanțe favorabile și gânduri controlate, plasate într-un cadru temporar, știu doar că este astfel. Până la urmă, între abstract și concret este o mare distincție, între a trăi și a te gândi că trăiești ceva similaritatea nu este atât de semnificativă. Când ajung să străbat străzile unui loc nou și superb, totul dispare și este înlocuit de o fascinație secretă, de un sentiment unic de incredibilitate. Dacă reușesc să conștientizez libertatea relativă ce mi-a fost oferită, mă simt învăluită de farmecul acestei situații și îmi este clar că am privit lucrurile dintr-un punct de vedere greșit.
Iar orașul... este minunat, îl îndrăgesc cu fiecare fațadă de clădire, unduire rutieră și porțiune vegetală pe care o descopăr. Nu sunt sigură dacă acea coloratură aparte pe care mi se pare că o văd împrejur este doar o interferență între realitate și starea mea de încântare sau este într-adevăr un fenomen fizic precum o emanație a spiritului citadin. Este un oraș solar, pentru că pare luminat chiar și atunci când este turtit de un plafon de nori. Zidurile au o strălucire bizară, de parcă în esența materialelor de construcție a fost amestecată o poțiune de energie radioasă. Iar noaptea, cerul pălește și nu mai are nevoie de stele, așa că le răstoarnă pe toate peste întinderea urbană, astfel că oamenii nu mai au nevoie să privească în sus pentru a le vedea plutind haotic într-o tremurare feerică.
Pe de altă parte, m-am așteptat să regăsesc în rândul oamenilor o diferență de atitudine care nu este onorabilă pentru țara mea, însă nu pot spune că am observat o discrepanță notabilă. Poate nu m-am uitat unde trebuie, poate nu iau în considerare aspectele potrivite, dar sunt departe de a idealiza viața cu toate fațetele sale; în schimb, o privesc cu o luciditate binevoitoare și o apreciez integral. Cred că de fapt diferența este doar o manifestare subtilă, ascunsă în bunătatea pe care fiecare o asociază în mod subiectiv micilor gesturi și zâmbete percepute în jur.
Exagerez sau spun prea puțin? Interpretez eronat sau prea subiectiv? Probabil că da, dar ce este mintea mea dacă nu un ecou pe care lumea îl produce în sala de concerte a sufletului, ca un sunet de harpă copleșit de propria frumusețe?


Pentru mai multe duzini, căutați în tabelul psi... 

sâmbătă, 5 ianuarie 2013

Come back


Anii trec ca filele unei cărți răscolite de vântul vieții. Împletirea de timp, suflet și ființare se transformă într-o avalanșă de care fugim necontenit, fără șanse de scăpare. Sensul pe care îl dăm acestei alunecări, a noastră și a vieții, ne ține în mișcare. Sensul sau inerția ne contopesc ființa cu zăpezile sub un cavou de sticlă înghețată. Oare soarele ne topește vreodată adăpostul, pentru a reveni în această cursă nebună? Oare învățăm să fugim mai bine de un sfârșit inevitabil? Să ne oprim?
Anii, conceptul care ne marchează îmbătrânirea, care ne face să oftăm în fața trecutului, să ne temem de viitor, să uităm de prezent. Anii ca un stigmat, ca o succesiune bolnavă de momente pe care le dăm uitării sau le distorsionăm. Modul în care ne măsurăm acumularea de suferință în pivnițele sufletului. Distanță invizibilă care ne îndepărtează de tot ce ne este cunoscut. Carte pe care o ținem în mâini, dar nu reușim să o citim, suflul universal neținând cont de ritmul nostru.
Omul este o ființă temporală. Omul are nevoie de delimitări pentru a separa momentele, experiențele, persoanele, obiectele. Delimitări care nu înseamnă nimic, dar dau structură vieții. Anii nu ar trebui să însemne nimic.

Weeks turn into months,
Months turn into years...

marți, 1 ianuarie 2013

Antiteză antiviață (II)


Miezul gândurilor mele pulsează cu avânt ca o inimă la ultima sa bătaie. În jurul nucleului minții mele gravitează gânduri neterminate, neexprimate, neconturate. Absorbite ca de o gaură neagră, unele îmi acaparează atenția, în timp ce altele plutesc în derivă pe marginile conștiinței și se risipesc apoi ca fumul printre degete. Uneori își schimbă forma, uneori se pierd sau se prăbușesc în spații latente. Încearcă să cuprindă prea multe deodată și să surprindă totul dintr-o zvâcnire. Se contrazic între ele sau sunt chiar intern contradictorii și se epuizează prin efortul clarificării. Gândurile mele sunt galbene și ofilite, verzi și pure.
Vorbim despre puterea cuvintelor, dar ele sunt la fel de imperfecte ca și noi. Inexacte și limitate, au fost surclasate de imagini în nenumărate rânduri, căci ele sunt cu mult mai cuprinzătoare și fac vorbele să devină de prisos. Iar golurile din limbaj sunt umplute prin mijlocirea gândirii, astfel și comunicarea lacunară este suficientă uneori. La un nivel superior, instrumentul meu de exprimare se rezumă doar la un bavardaj, un zgomot de fond inutil. Gura mea vorbește cu vânt și fără cuvânt.
Ne hazardăm să credem că lumea concretă reprezintă o certitudine și ne adăpostim în interiorul ei, dar nu ne putem înșela mai tare de atât. Fiecare răspuns pe care mi-l dau este greșit și reiau întrebarea la nesfârșit. Totul din jurul meu mă face să mă îndoiesc și să zgândăresc ideile ca pe niște răni. Ajung să nu cred ceea ce credeam și să cred ceea ce nu poate fi crezut. Complexitatea și diversitatea mă fac să disprețuiesc dogmatismul ce mi se impune. Și chiar dacă gândurile mele nu sunt unice pe scara temporală curgătoare și au mai răsărit în cine știe câte minți, le voi sălbătici pentru a-mi păstra libertatea. Lumea îmi răscolește ideile decolorate de ape.
Presiuni ale concretului încearcă să mă țintuiască pe pământ, dar spiritul îmi crește spre cer. Viața mea e infimă și trecătoare, iar carcasa asta rigidă și casabilă e aproape transparentă, aparența rezistenței sale fiind dezmințită prin numeroase semne de fragilitate. Sunt construită ca să îmi sporesc densitatea spirituală. Am cărămizi de nori în loc de corp.