Cer albastru

"Privește cerul..."

Un îndemn mâzgâlit de mâini necunoscute pe un container mă determină să ridic privirea. Descopăr o mare senină, dar învolburată pe care o ignor în mod uzual, preocupată de a-mi privi pașii. Frumos nuanțat, mai deschis către margini, are una dintre acele zile în care veghează tăcut peste lume, peticit pe alocuri cu grămăjoare de nori asemeni zăpezilor netopite. Avioanele lasă în urmă dâre ca niște pânze de păianjen înghețate pe cer. Îmi amintesc prima oară când am fost într-un avion și cum cerul își purta norii ca pe accesorii. Întinderea lor părea deopotrivă un peisaj montan de un alb imaculat, fragmentat de văi azurii. Și norii - niște bucăți pufoase de pâine înmuiate în lapte, felii de brânză cu mucegai nobil, un soi de hrană cremoasă plasată în vasul albastru al văzduhului.

Îl privesc până ce ochii îmi devin albaștri și se umplu de soare. Îmi dau seama subit că privesc universul.

Fiecare are cerul său aici...

Profunzimea iluziilor

Sunt doar o iluzie, una atât de consistentă încât niciun telescop nu poate străpunge praful ce-mi acaparează universul. Realitatea este o invenție, un paravan în spatele căruia se ascunde adevărata natură a lumii, esența sa iluzorie și volatilă răspândită și în ființa mea. Creez imagini amăgitoare în care ceilalți se încred, dar am uitat ce mă reprezintă sau ce mai reprezint. Sunt indusă în eroare de propriile simțuri și logica interioară se destabilizează.

Mintea mea e un carnaval al absurdului: îmi refuz o dorință doar pentru a mă pedepsi pentru o decizie proastă, chinui persoane care nu merită pentru a răzbuna suferința pe care mi-au provocat-o alții, îmi doresc ceea ce nu mai poate fi al meu, pretind că vreau anumite lucruri, iar când pot să le obțin acționez contrariu și mă autosabotez. Din punctul acesta de vedere, poate sunt la fel ca multă lume sau poate chiar mai rău. Simulez superficialitatea atât de bine încât nu doar cred, ci devin ceea ce impersonez. În ciuda speranțelor sau încrederii altora în sufletul meu nobil, acesta nu-mi mai aparține de mult. Astfel de confesiuni pot părea niște explozii de sensibilitate sinceră, dar în mare parte sunt realități prezente. În zadar se caută comori când oceanele sunt lipsite de adâncimile propice ascunzișului. Asta nu mă face lipsită de mistere, sunt dimpotrivă o încrengătură de mistere care te înghit, o groapă fără capăt, cu aparență de profunzime, în care nu se găsesc decât umbre abisale.

Duzina de cuvinte - Iluzia profunzimii

The truth is not that the depths are empty, or even shallow; but that the surface is all there is.

Sunt doar o suprafață. Nimic nu se ascunde înlăuntrul meu, niciun mister sau abis însuflețit. Sunt lacrima ce devine cerc atunci când întâlnește oglinda apei, pătura șifonată de valuri, pojghița fină de gheață. Fiecare comportament este doar un siaj, dar în închipuirea mea acesta este rămășița unui vapor masiv pe care nu îl pot vedea. Din simple urme deduc cauze și rațiuni complexe, dar adevărul este că sub suprafață se ascund doar presupuneri și povești pe care mi le spun pentru a mă crea ca personaj. Pot zice că sunt un pion monocromatic ce rătăcește pe tabla de șah a lumii, unde titani se războiesc din motive atât de ascunse încât devin inexistente. 

Este un paradox, pentru că de fapt îmi place să cred în adâncimi, am impresia că asta conferă armonie sinelui și însemnătate realității. Pe de altă parte, mă simt deseori ca o actriță superficială ce interpretează profunzimea atât de convingător încât se păcălește singură. Îmi este greu să accept aparența fără toată complexitatea ei intrinsecă, mi-am creat o dependență de profunzimi și nu pot să le neg existența chiar dacă au darul de a o complica pe a mea. 

Dar dacă ele sunt într-adevăr o alipire a proiecțiilor mele de întinderea plană și netedă a ființei? Atunci sunt doar scoarța unui copac și nu seva ce îi străbate trunchiul mutilat de o scorbură de durere. Nu sugerez că nu am energii care mă animă sau motive care mă activează, nici că trecutul e lipsit de valoare în schițarea viitorului, spun că nu pot să le cunosc vreodată cu adevărat – motivațiile mele și cu atât mai puțin ale altor persoane. Cu batista în mână, ca într-un film clișeic cu o cântare patetică pe fundal, spun adio iluziei profunzimilor printr-o fluturare melancolică în urma vaporului dispărut din peisaj. Prefer să rămân doar cu poveștile pe care le inventez pentru a da sens suprafețelor.

Mai multe duzini în tabelul psi...

De ce scriu?

Poate am știut vreodată răspunsul la această întrebare sau măcar l-am intuit, dar acum pot să spun cu certitudine că este o enigmă totală. Și din motive evidente, cred că mai curând ar trebui să mă întreb de ce nu scriu.

De ce nu scriu? Sunt într-o continuă evitare, așteptare, ezitare și alte cuvinte ce rimează. Deși nu am abandonat complet, așa se simte, pentru că o voce care nu este auzită sau ascultată este virtual inexistentă. Nu am nevoie de revelații suplimentare, știu asta, dar nu se reflectă deloc în acțiunile mele, până când mai amân și găsesc pretexte pentru monstrul ăsta de teamă ce m-a încolțit? Stau cu arma în mână și privesc cum mă devorează. Pare că deja a devenit parte din mine, un parazit pe care nu doar îl accept, ci îl interiorizez. 
Nu știu cu cine m-am întâlnit sau pe lângă cine am trecut atunci, demult, dar mi-a furat glasul din vârfurile degetelor, un miez de oboseală s-a copt în mine și n-am putut să-l conțin. Am sărit dintr-un carusel în mișcare care nu s-a mai oprit pentru a-mi permite să mă urc înapoi. Și aș vrea să scriu neîncetat și mult, atât de mult încât să-mi dau seama de ce și cum să scriu. Acum nu pot să-mi imaginez decât opusul și mă folosesc de toate mijloacele disponibile pentru a mă resuscita și a putea da sens acestui gând îndrăzneț.

Aflați în schimb de ce scriu ceilalți...