Sunt doar o iluzie, una atât de consistentă încât niciun telescop nu poate străpunge praful ce-mi acaparează universul. Realitatea este o invenție, un paravan în spatele căruia se ascunde adevărata natură a lumii, esența sa iluzorie și volatilă răspândită și în ființa mea. Creez imagini amăgitoare în care ceilalți se încred, dar am uitat ce mă reprezintă sau ce mai reprezint. Sunt indusă în eroare de propriile simțuri și logica interioară se destabilizează.
Mintea mea e un carnaval al absurdului: îmi refuz o dorință doar pentru a mă pedepsi pentru o decizie proastă, chinui persoane care nu merită pentru a răzbuna suferința pe care mi-au provocat-o alții, îmi doresc ceea ce nu mai poate fi al meu, pretind că vreau anumite lucruri, iar când pot să le obțin acționez contrariu și mă autosabotez. Din punctul acesta de vedere, poate sunt la fel ca multă lume sau poate chiar mai rău. Simulez superficialitatea atât de bine încât nu doar cred, ci devin ceea ce impersonez. În ciuda speranțelor sau încrederii altora în sufletul meu nobil, acesta nu-mi mai aparține de mult. Astfel de confesiuni pot părea niște explozii de sensibilitate sinceră, dar în mare parte sunt realități prezente. În zadar se caută comori când oceanele sunt lipsite de adâncimile propice ascunzișului. Asta nu mă face lipsită de mistere, sunt dimpotrivă o încrengătură de mistere care te înghit, o groapă fără capăt, cu aparență de profunzime, în care nu se găsesc decât umbre abisale.
