Un îndemn mâzgâlit de mâini necunoscute pe un container mă determină să ridic privirea. Descopăr o mare senină, dar învolburată pe care o ignor în mod uzual, preocupată de a-mi privi pașii. Frumos nuanțat, mai deschis către margini, are una dintre acele zile în care veghează tăcut peste lume, peticit pe alocuri cu grămăjoare de nori asemeni zăpezilor netopite. Avioanele lasă în urmă dâre ca niște pânze de păianjen înghețate pe cer. Îmi amintesc prima oară când am fost într-un avion și cum cerul își purta norii ca pe accesorii. Întinderea lor părea deopotrivă un peisaj montan de un alb imaculat, fragmentat de văi azurii. Și norii - niște bucăți pufoase de pâine înmuiate în lapte, felii de brânză cu mucegai nobil, un soi de hrană cremoasă plasată în vasul albastru al văzduhului.
Îl privesc până ce ochii îmi devin albaștri și se umplu de soare. Îmi dau seama subit că privesc universul.
Fiecare are cerul său aici...
